Home

Reportaje de tură

Raport de tură (1)

Bulzeşti – Grohot – Cheile Uibăreştilor. Sau cum să dibuieşti un traseu de concurs

     Dat fiind faptul că la prima tentativă de a stabili un traseu de concurs pentru ediţia din acest an, a XXII-a, a Trofeului Kogaion, eşecul nu a fost total, am convenit să purcedem la o nouă acţiune temerară de recunoaştere a zonei Bulzeştii de Jos – Grohot şi cheile aferente. Numai aşa, să fie! Ideea a fost destul de uşor de exprimat, mai greu a fost să plecăm la drum. În primul rând, nu ştiu cum se face, dar oamenii au de lucru taman când e de lucru şi la club. Dacă îi anunţi din timp, fac în aşa fel încât să pice de serviciu în week-end-ul cu pricina; dacă nu îi anunţi, şi zici că poate îi surprinzi, de unde, spun că ei trebuiau anunţaţi din timp, să se pregătească, că doar e sâmbătă şi au de făcut mâncare, curăţenie şi alte prostii. În al doilea rând, dat fiind că vremea se anunţa cam nasoală era să mergem şi mai puţini, Bogdan argumentând cu faptul absurd că, nici mai mult, nici mai puţin, e răcit. În cele din urmă totuşi, deşi dimineaţa nu era deloc însorită, Radu, Clau şi Bogdan au trecut să mă ia din Deva. Pe Mihnea l-am lăsat acasă, nu de alta da’ nu se trezise!
     Bineînţeles, ora de plecare trebuia să fie 7.30 – 8.00, dar au apărut şi ei pe la opt şi jumătate. Dacă nu cumva mai târziu. Am plecat, dar nu foarte departe. Doar până în piaţa din Deva să mai facem nişte cumpărături. Eu patru ardei iuţi, Radu şi Clau nişte gogoşi să mânce pe drum, că erau lihniţi, plus nişte şunculiţă pentru mai târziu, iar Bogdan de toatelea că n-avea de niciunele, şi doar nu era să-l cărăm după noi pe mâncarea noastră. Mă rog. În timp ce aşteptam, s-a trezit şi Mihnea şi a sunat telefonul. Pentru cine nu ştie, Mihnea are abia 2 ani şi 7 luni, aşa că n-am auzit decât plânsete şi urlete de genu’: „Să vină Tatiiiii!”. L-am anunţat pe Radu că dacă nu plecăm imediat eu mă întorc acasă. Aşa că am plecat. Bine, din nou nu foarte departe, că ne-am oprit să băgăm benzină la ieşirea din Deva. Apoi ne-am mai oprit să facem alte cumpărături la Lidl-ul din Brad, fost Plus-ul din Brad. Cumpărăturile astea erau însă importante: în principal bere, apoi nişte ouă şi-un pachet de unt.
     În sfârşit drum întins până-n Bulzeştii de Jos, la pod. La cel de ciment, nu ăl natural. Ne-am dat jos din maşină după care ne-am urcat iar la loc. Urgent. Că o început să picure. Timp de un ceas, pe o ploaie torenţială şi o grindină asezonată, am topit jumate din jumătatea mea de ţuică. Proviziile de acest gen pentru drum şi pentru focul de seară. Dar în final a apărut soarele şi, odată cu el, tanti Lili de la crâşma din sat. Bogdan ne fentează iar: fuge repede şi-şi cumpără singura Haţegana de la frigider. Mie şi la Radu ne rămâne Ursus doar (cred). Bem şi plecăm mai departe. Adică plecăm pe traseu. Eu şi Bogdan în sandale, Radu şi Clau în bocanci, dar cu sandalele-n rucsaci. Două curbe, apoi o puntiţă şi ne trezim pe cărăruia ce scurtează drumul făcut data trecută cu bicicletele. Repejor-repejor ajungem sus, adică dincolo de pădure, de unde încep belelele. Mai precis, frăguţele. Oricât i-aş argumenta eu la Clau că ne grăbim, vorbesc la stânci. Până nu le nimiceşte pe toate nu se lasă. Aşă că o lălăim. Ori s-o gătat drumul, ori s-or epuizat frăguţele, cert e că în final ajungem la nenea ..., nu mai ştiu cum îl cheamă, dar important e că are cheile de la biserica din Grohot. Localitate în care ne şi găsim, de altfel.
     Trecem de nişte câini cam hrăpăreţi, şi ajungem în curte. În numele celorlalţi, parcă prea timizi pentru a vorbi în public, îmi exprim doleanţa de a vizita vechea biserică de lemn. Nenea ia cheia şi porneşte în urma noastră, care deja ştiam drumul. N-apucăm să facem 50 de metri că nenea, care se deplasa lejer prin noroiul proaspăt, ca un om zdravăn în cizme de cauciuc, îmi deoache sandalele mele, cumpărate anul trecut. „Da’ cum de mereţi în sandale pe noroiu’ ăsta?” întreabă el mai mult retoric, din moment ce eu mergeam foarte bine. „Eiiiiii! mă pune dracu’ să mă laud înaintea bisericii, îs sandale de munte, care rezistă!”, îi răspund şi îi arăt creţele de pe talpă care nu se vedeau de mocirlă. Adevărul că de rezistat au rezistat. Cam încă 20 de metri, după care s-o rupt o baretă. Aşa că am început să merg ca pe gheaţă, talpa alunecându-mi în toate direcţiile. Bine că n-am mai avut mult, că mă făceam de mândră minune. Nu că nu m-aş fi făcut oricum...
     Ajungem la biserică şi Clau mă anunţă din prima că hramul e „Sfinţii Mihail şi Gavriil”. Că parcă pe mine asta mă durea. Puteam s-o aflu din cărţi. Eu mă descalţ, chiar dacă de jur-împrejur cât vezi cu ochii îs numai urzici. Vizităm biserica. Chestie faină, la uşa bisericii e pictat un drac. Plus încă vreo trei „virtuţi”: Înşelătoria, Curvia şi Hoţia. Că doar aşa mere la români. Intrăm în biserică şi facem poze. Mă rog, cei care avem aparate. Restu’ beau restul de ţuică. Pozez ce pozez şi mă cocoţ în turlă. Faină turlă, cu trei clopote. Din păcate, cam poluată de căcăţei de porumbei. Bineînţeles, conform legilor lui Murphy, toate inscripţiile de pe clopote sunt amplasate pe partea opusă zonei de fotografiat. Aşa că mă bag târâş sub clopotul cel mare, aninat doar într-o sârmă ruginită, să pozez. Pozez. Nu mult, că mi se gată acumulatorii. De înjurat în sfânta biserică nu-mi permit cu voce tare, aşa că mă târâi iar printre găinaţuri şi cobor. După ce cobor, îmi dau seama că aveam acumulatori de rezervă în borseta de la brâu şi nu în rucsac. Nu mai urc totuşi, că nenea se cam grăbeşte, iar eu am lungit-o. Între timp, ăştia de jos aproape mi-au uscat sticla de ţuică pe dinăuntru.
     Câteva poze de exterior la biserică şi merem să mâncăm la casa părăsită de lângă, aia vizavi de şcoală şi căminul cultural. Urzicile îşi spun cuvântul, dar foamea e mai mare aşa că merg desculţ. Începem nimicirea proviziilor în curte pe nişte butuci. La final vine iar ploaia. Urcăm pe prispă şi desăvârşesc singur festinul, că restul s-or săturat. Or mâncat mai repede, de frică să nu rămână flămânzi. Închei cu ronţăitul unui şorici, apoi o luăm iar prin noroaie. Trecem pe lângă casa clopotarului şi a mamei acestuia, dar nu ne mai recunosc de data trecută. Posibil să fi îmbătrânit noi. Ei zic că la câtă lume trece pe acolo... De unde, sfântu’, lume! Suntem primii care rupem buruienile de pe cărare de câteva săptămâni!
     Mă rog! Ideea e că undeva, la o intersecţie ce nu se zăreşte prea bine în teren, dar e teribil de vizibilă pe hărţi, trebuia s-o facem dreapta. După calculele mele. După calculele celorlalţi, stânga. Ei fiind mai mulţi din punct de vedere numeric, stânga facem. După câteva zeci de metri mai verific odată harta şi le strig din urmă că, dacă vrem să ajungem la crucea scrisă pe hartă şi vestită verbal de oamenii din sat, trebuie s-o luăm înapoi. Mai bine tăceam. Că se-aude vocea lu’ Bogdan: „Iar le ştii tu pe toate! Hai pe aici c-am ajuns la cruce. N-o mai tot lălăi atât”. Tac şi înghit în sec. Asta e. Iar m-oi fi debusolat. Trec într-adevăr pe lângă o cruce faină de piatră, amplasată în punctul cel mai înalt dintr-o fâneaţă. Dar totuşi nu-i bine. Parcă merg de-andoaselea. Locul din vale unde ar trebui să ajungem îl lăsăm în spate. Mă gândesc că undeva cărarea o face vreo curbă. Ţi-ai găsit. Înaintea curbei, vine iar ploaia. Noroc că dăm de-o altă casă părăsită, părăginită şi aproape prăbuşită. Stăm acolo şi aşteptăm să treacă puhoiu’. Între timp, îşi dau şi ceilalţi seama c-am greşit drumul. După ploaie o luăm înapoi. Nu foarte mult, doar până la intersecţia de care am trecut înainte. O trimitem pe Clau în recunoaştere, în timp ce noi, bărbaţii, ne adăpostim din nou de o altă rafală de ploaie.
     În sfârşit, apucăm pe drumul bun. Pe o hartă mai veche, e trecut ca şi drum de maşină. Acum, bine că avem un topor la noi, împrumutat de mine de la un nene din sat şi însuşit de Bogdan ca bun personal. Cică el ştie să defrişeze jungla mai bine. Mă rog! Un timp mai mult bâjbâim decât înaintăm. Dar totuşi nu stăm pe loc. Dar nici nu mergem pe drumul bun, în sensul în care rătăcim de mai multe ori calea. Uneori drumul duce prin lăstărişuri, alteori pe potecă tăiată în stâncă. La un moment dat, când rătăcim iară cărarea, mi se rupe şi-a doua baretă pe partea stângă la aceaşi sanda. Rămân în plop. Sau în arin, cum vreţi. Îmi dă Radu una de-a lui, mai mică cu un număr. Bine şi aşa, că ajung până la apă, chiar în aval de Cheile Uibăreştilor. De acolo, Bogdan scoate undiţa, Radu cealaltă sanda din rucasc, iar eu mă descalţ. Unu e pescar, celălalt montaniard, iar eu oropsit. Până la urmă fiecare îşi sacrifică câte o şosetă şi le trag pe picior deasupra sandalei mele, aia ruptă. Apoi pornim prin apă în amonte. De teamă să nu mi se gate ansamblul încălţător, o tai înainte. Aşa înşosetat cum sunt, după un ceas ajung la Podul natural de la Grohot. Aştept mult după ceilalţi. Care aşteaptă la rândul lor după Bogdan. Care aşteaptă după peşti. Care peşti nu cred să fie în râul respectiv din moment ce Bogdan n-a prins nici unu...
     Încă patruzeci de minute şi, pe la opt şi 20 de minute seara, dau de liman în capu’ satului Bulzeştii de Jos. Până să apară ceilalţi, mă duc să duc toporul, de care stimabilul se descotorosise când şi-a pus undiţa în acţiune, şi să găsesc un loc de campare. Fac şi una şi alta. Adică las totporul la doi neni care cântă de mama focului la viori, în timp ce o tanti le face de mâncare, şi apoi identific şi loc de campare în păşunea şi lângă căbănuţa speologilor din Brad. Cu care se pare că am intrat în contact data trecută. Locul este ideal. Proaspăt cosit, numai bun de pus şi înţepat cortul, cu vatră de foc, masă mare cu băncuţe, acoperite de streaşina căbănuţei, plus o budă tradiţională cu găleată pe post de bazin de decantare, amplasată discret, la marginea pădurii. Fain lucru, fain loc.
     Apoi începem activităţile de seară, fiecare după posibilităţi şi hărnicie. Cu toată modestia de care dispun, eu le cam fac pe toate. În sfârşit, corturile sunt amplasate, lumea schimbată la echipament de seară, glumele de rigoare gen „Vin speologii!” (să ne deie afară din grădină) vâjâie prin aer, lemnele sunt adunate, focul făcut, totul pus la punct... Eeei, totul... În sfârşit ne liniştim, când ne ambalăm iară! O maşină, opreşte cu scrâşnet de roţi în dreptul pajiştii şi claxonează în disperare. „Speologii!” ne gândim toţi, iar eu o pornesc spre maşina respectivă în timp ce improvizez o scuză referitoare la acapararea locului de campare. Dar până să ajung la ei nu mai e cazul, că nu-s speologii, ci Alexandra cu Cătălin. Care vin cu... mâinile în buzunare, să nu zic alteva. Adică, nici tu ţuică, nici tu altă beutură în afară de patru doze de bere uitate de cine ştie când prin port-bagaj. Şi nişte apă plată. Aia ar fi trebuit s-o beie ei, dar de unde, că tot la beuturile noastre alcoolice le-o stat gândul şi fapta.
     Între timp ne-am apucat şi de gătit. Adică eu cu Clau. Radu meşterea ceva ca întotdeauna. Iar pe Bogdan, care nu făcea nimic, l-am trimis după berea pusă la rece, în râu. Greşală fatală! Nuuuu, n-o beut berea! Doar că pe drumul de la râu la foc, îi scoate Michiduţă în cale o cracă uscată de arin. El, adică Bogdan, nu Michiduţă, argumentează că s-o gândit să facă o faptă bună şi să aducă lemn de foc cu toate că nu mai aveam nevoie. Eu nu mai comentez defel. Descriu doar urmările. Când dă să ajungă la foc, trece pe lângă cortul meu, un Solo de la Nootka, de vreo 15 ani, cel mai bun cort al clubului. Că restul sunt proprietate personală. Cum nu se îndura să arunce din mână sticloanţele de 2 litri de bere, trece val-vârtej pe lângă foc cu craca sub braţ. N-apucăm să zicem mare lucru că se aude sunetul dezastrului în noapte: un fâşâit sinistru ce anunţă sfâşierea cortului meu cu o cracă a crăcii. Şi aşa s-o dus pe... apa Bulzeştiului mândreţe de acoperământ. Acum are o pleaznă de 30 de centimetri pătraţi taman în vârf. Bineînţeles, Bogdan m-o scos tot pe mine vinovat: că, cică, de ce-am pus cortu’-n drumu’ lui! Oooofff!
     Mâncăm, iar restul serii trece repede! Cu atât mai repede cu cât lumea o taie urgent la culcare. Mai rămân vreun ceas singur, să mă uit la stele şi meteoriţi şi să-mi pun dorinţe. După care la nani în cortul sfâşiat.
     A doua zi nu mai facem nimic, ci o lălăim la corturi. Când plecăm, ajungem direct la Baia de Criş, la muzeu, apoi la crâşmă să bem o bere (cine poate), ori să dezgheţăm îngheţate cu limba (cine vrea). Iar pe drumul din urmă, somn de voie. În afară de Radu care-a fost şofer. Şi gata! Am ajuns acasă.

Raport de tură (2)

Montan 2011 – La Săruni

     Aşa după cum le şade bine unor montaniarzi, de câţiva ani ne tot hotărâm noi, adică cei de la ATM Kogaion Orăştie şi de la ATE Trascău Corp Zlatna, să-i mobilizăm pe oameni pentru a stabili iarna (mă rog, la sfârşit de toamnă...), ceea ce vom face vara. Dacă la început, cam prin 2003 cred, lucrurile au mers tare fain, pe măsură ce timpul trecu şi oamenii se plictisiră, ne-am cam trezit că punem ţara la cale doar noi, organizatorii. Plus câţiva, nu mulţi, ajunşi din greşeală pe unde ne aflam şi noi.
     Anul acesta nu putea fi nici el unu’ care să întărească regula. Adică de excepţie! Din toate punctele de vedere. Aşa că încă de prin vară am stabilit să stabilim în iarnă unde vom face puzderie de concursuri şi acţiuni prin lunile faine ale lui 2012. Locaţia întâlnirii: Refugiul Săruni de pe lângă Zlatna; organizatori: noi şi oamenii lu’ Axânte (preşedintele zlătnenilor – ca şi club de turism, nu ca republică independentă); responsabili: Călin al nostru şi acelaşi Axânte al lor... Dacă primele două condiţii au fost cât de cât îndeplinite, în ceea ce-l priveşte pe Călin s-a dovedit a fi o greşeală: omu’ nostru a uitat să trimită ce-i tot cerea preşedintele de la Trascău, fiind foarte ocupat. Până la urmă a uitat şi să vină, dar asta din motive (Tudor)obiective, însă nu a uitat nici o clipă să ne inducă în eroare chiar din dimineaţa plecării spre Zlatna. Mai pe şleau spus, îl tot îmboldea pe Radu, care e angajat fără remuneraţie la club şi pe post de şofer până îşi ia Clau carnetul (după aia şoferitu’ se va desfăşura numai pe bază de voluntariat!), să nu care cumva s-o ieie prin Almaşu Mare că nu-i asfaltat drumu’, şi mai bine ar fi s-o lălăim noi frumos prin Alba Iulia şi apoi pe Valea Ampoiului la deal. Adică un traseu cu zeci de kilometri şi câteva ceasuri mai lung. Bag samă, în mintea lui gândea că ne-o coace şi apucă noaptea să ne prindă pe drum. Nu i-o ţinut figura din simplu fapt că, din surse mult mai sigure, Clau aflase că şoseaua fusese asfaltată. Că doar nu se face să n-aibe Zlatna legătură civilizată cu Orăştia... Şi întradevăr avea. Şi ce asfalt! Şi ce serpentine! Şi ce viteză! Parcă io şi Clau eram făina dintr-o sită pe care brutarul (nu brutalul!) Radu voia s-o cearnă. Pe drum îl sunarăm şi pe Călin să-l apostrofăm, dar ne-o luat-o înainte şi s-o apucat să ni se plângă cât are el de lucru cu făcutul tortului cu două lumânări pentru Tudor (LA MULŢI ANI!), că ni s-o făcut milă şi n-am mai zis nimic. Dar am impresia că tot Jana o făcut respectivul tort.
     Apropo de Jana, să nu credeţi că n-am chemat-o şi pe ea să vină. Am chemat-o! Dar n-a vrut că, auzi motiv, ultima dată când s-o suit la Săruni, care e vizibil cu ochiul liber din Zlatna, cică or dus-o nişte oameni răi trei ceasuri pe drum. Pe care drum, nu ştiu. Dar bănui. Cam pe ăla pe care voia şi acum Axânte s-o apucăm, debitându-ne nişte poveşti ardeleneşti cum că nu se poate ajunge cu maşina decât până la Zlatna şi acolo pe jos, nu-ş’ pe ce cărare. Aşa că mai bine să lăsăm maşina la nu-ş’ care pod, că de acolo, plecând de dimineaţă om răzbi noi până pe la ceasurile două după masă, adică după ce gată ei de mâncat, ei, adică şmecherii care veniseră cu o zi înainte. Io am vaga impresia că doar voiau să le admirăm lor marcajele care duc lela pe dealuri. Aşa că, la îndemnurile mele şi la decizia lui Radu ce oricum nu lăsa volanul din mâini, am ţinut-o tot înainte prin Zlatna. Înainte e un fel de a spune. La un moment dat, când ni s-a părut că ditamai bulevardul de oraş se cam transformase în uliţă nepietruită de cătun am oprit să întrebăm un sătean. Pardon, un zlătnean, dar zona cam aducea a sat. După ce-l întrebăm ce şi cum, ne luminează (că nu apucase Axânte să-i întoarcă pe toţi împotriva noastră), că drumul mai mere mult şi bine în sus. Aşa că merem şi noi cu drumu’. Totuşi, la un moment dat am impresia că ceea ce văd pe stânga ar cam fi ultima casă din oraş. Care oraş nu se vedea de atâta pustietate şi pădure din jur. Mă dau jos şi întreb o doamnă dacă ăstă-i drumul care suie la Dâmbău (m-am gândit că de Săruni n-o fi auzit nime), adică la cel mai nalt vârf de pe-un areal de nu-ş’ câţi metri pătraţi. Doamna, strângîndu-şi broboada, îmi răspunde că ie, ăla-i! O întreb, da’ bunu-i? Bun, că numa ce l-or tocmit! Auzind eu că drumu-i tocmit proaspăt, îl înştiinţez pe Radu că putem ajunge la cabană cu maşina. El clatină din cap. Cred şi io, că doar e maşina lui. Are drept să clatine. Clau e într-o dilemă: să zbiere la mine că vreau să-şi strice maşina, sau să tacă şi să-l lase pe Radu s-o ducă cât mai sus şi mai aprope de cer şi de refugiu. Spre mulţumirea mea, alege ultima variantă. Aşa că începem cocoţatul serpentinelor. Nu mult, că la un moment dat nişte praguri ca de cascadă secată ne taie calea pe drumul proaspăt tocmit. Ne dăm jos, mai puţin Radu, şi ne apucăm de împins. Clau se propteşte în caroserie taman lângă roata din faţă dreapta, unde de altfel, pentru cineva care aspiră la titlu de şofer, ar fi trebuit să ştie că e jumătate de tracţiune, cealaltă fiind pe roata stânga faţă. Radu accelerează, eu împing, Clau începe să urle. Nuuu, nu de efort, ci de durere, că, cică, câţiva bolovani plecaţi de sub roată o plesnesc peste mână. Acum eu stau şi mă întreb dacă sărmana fată n-o avut dreptate când s-o gândit că Radu o făcut-o special: dacă tot o bate, barem s-o bată fără să-şi deie nimeni seama ce-o avut de gând. Inteligeeent!!!
     Oricum, după alte două – trei împingeri trecem de zona netocmită, traversăm pârâiaşul format de un izvor şi, când mi se părea mie că de-acum drumul duce oblu la cabană Radu opreşte maşina şi mă dă jos. Bine, şi pe Clau. Cică gata! Băăă, după opinia mea de neprofesionist în ale şoferiei, s-ar mai fi putut merge. Da’ no! Nici şofer nu-s, nici maşină n-am! Aşa că tac şi-mi iau ruscsacul în spate, deşi drumul aşa de lin mergea în continuare. Mă consolez cu faptul că vreau şi oamenii să nu râdă „trascăii” de ei şi să parcurgem ultima postată pe jos, ca montaniarzii adevăraţi. Ceea ce mă derutează e faptul că îmi spun că de acolo până la refugiu cică am mai avea vreun ceas. Hmmmm! Ceva nu-i bine! Fac un calcul simplu. M-am trezit la 6, 6 şi ceva, şi am plecat de la Deva la Orăştie unde am ajuns la 8 fără 10. M-am dus la ei acasă, că doar cineva trebuia să-i trezească din somn, cel puţin pe Clau. Am aşteptat până şi-or făcut bagajele şi şi-or băut cafeaua. Pe la 8.30 ne-am urcat în maşină şi am plecat până la „Penny”. Am luat nişte alimente lichide, adică bere la doză. Apoi ne-am dus în piaţă după brânză şi ardei. Apoi la o colegă de-a lor după vin. Apoi am plecat din nou. Până la benzinărie. Apoi iarăşi până în Geoagiu Băi. În sfârşit, ne-am întors în drumul de Zlatna şi, pe la 9 şi ceva ne-am încadrat pe orbită. Când ne-am dat jos din maşină era 11. 11 zero-zero, 11 zero-zero fără ceva, 11 zero-zero şi ceva. Cam pe-a colo. Hmmmm, din nou! Ceva nu bătea! Oricum plec şi eu în urma lor, după ce-mi mai scurg o dată privirile peste maşină. După 20 de metri văd c-o taie brusc la dreapta, printr-o pădurice tânără, pe ceva ce aducea a fost drum de exploatare forestieră. Îi las să meargă şi, când simt că obosesc, mă pun şi fac poze. După 15 minute am şi traversat o poiană despre care am aflat ulterior că s-ar numi „Poiana cu urzici”. Nu-mi fac probleme. La vremea asta, adică noiembrie, îs oricum toate moarte. Din poiană, eu dau s-o iau pe marcajul fain spre Dâmbău. Radu şi Clau urlă la mine şi-mi fac semn că nu, nu ăla-i drumu’! Merg după ei. Încă cinci minute şi ajungem într-o culme de unde se vede Zlatna într-o parte, iar în cealaltă gardul din jurul refugiului. Adică încă 5 minute. Pe care le facem în trei. Sărim spârleazul şi suntem acasă... la „trascăi”.
     Cel mai surprins a părut Axânte, deşi am avut senzaţia că totul era o făcătură. De ce ? Pentru că era singurul care lucra. Ăilalţi nici nu se treziseră bine, unii erau încă la masă, alţii leneveau pe băncuţele din jurul vetrei de foc, iar câţiva îşi dădeau cu părerea despre cum, cât şi ce ar trebui să facă Axânte în calitate de preşedinte. Din toate aceste cauze deduc că regia (chestia cu lucratu’), fusese stabilită mai nainte, dar singurul care apucase s-o pună în aplicare a fost şefu’. Restul ne aşteptau abia pe la două...
     Lăsăm la o parte urările de bun venit de genul „ui, băă, am pus azi noapte şi Retezatu’ la orizont să-l vedeţi”, „aţi văzut ce vreme faină am comandat ca să urcaţi liniştiţi” sau „avem de crăpat nişte lemne”, şi trecem la prezentarea evenimentelor ulterioare. Refugiul în sine e o construcţie foarte faină, dar n-am apucat să-l văd decât seara. Din varii motive. În primul rând că am stat la poveşti. Apoi că a trebuit să mâncăm şi noi şi, ca omizile, or trebuit să mânce din mâncarea noastră şi alţii. După aia, la lucru; parcă dracii or intrat în Axânte: pe toate voia să le facă taman în ziua aia; să adune fânul şi să-l clădească în stogar; să strângă fânul mai rău (ăl de zgârâie căprioarele pe gât când îl înghit – pe fân, nu pe Axânte), şi să-i deie foc (şi o făcut o pălălaieee!); să crape lemnele; să clădească lemnele crăpate; să deie ordine (asta făcea oricum numai el, şi dintre toate o făcea cel mai bine); să deie cu ulei ars acoperişul la stogar şi câte şi mai câte altele... La un moment dat am prins momentul şi am plecat la pozat pe Dâmbău. Cu Radu, cu Lucian de la Albamont şi cu Mihai (Oneţiu, nu Căstăian), de la Trascău… După toate poveştile auzite până atunci în legătură cu puzderia de zlătneni ce bat coclaurile zilnic în căutarea frumuseţilor mai mult sau mai puţin naturale, mă aşteptam ca la fiecare colţ de pădure, răspântie de cărare şi pinten de stâncă să văd cel puţin câte cinci personaje de genul lu’ Axânte, sau tinzând spre perfecţiunea reprezentată de acesta. Şi am apucat noi să merem câteva minute bune până să dăm în poiana unde se găseşte amplasat sălaşul bouarilor (cel puţin aşa am dedus io că s-ar numi cow-boy-ii autohtoni ce păzesc boii), când brusc în faţa noastră şi-au făcut apariţia nişte oameni. Nu, nu erau cinci, ci doar doi; şi nu, nu erau din Zlatna, ci din Orăştie. Plus doi câini. Câinii s-ar putea să fi fost din Zlatna. Noi am avut mai multe întrebări pentru ei, dar ei şi-au exprimat doar două nedumeriri legate de noi: dacă a noastră-i maşina de mai jos şi cum naiba am ajuns cu ea până acolo! În loc să le răspundă, Radu o început să râdă. Deee, nu se divulgă toate secretele!
     Trecem pe lângă „cântătoarea” din Dâmbău, un fel de aven cu deschidere foarte mică în pericol de a se umple cu pietricelele melomanilor dornici să asculte muzică la bolovani (sau de bolovani! sau pentru bolovani!). În sfârşit, un ultim minimum de efort şi suntem pe Vârf. Cu „V” mare! Cel puţin iniţiala să fie mare, că înălţimea nu mi s-a părut, da’ no, treacă de la mine. Sus, ne punem pe pozat. Adică, în ordinea impresionabilităţii aparatelor, Luci, Radu şi, cu voia dumneavoastră, eu. Oneţiu doar privea. După un ceas Oneţiu mai privea încă. După două ore săracu’ nu mai era printre noi. O luase înainte şi coborâse la refugiu. Noi am rămas să (sur)prindem şi apusul…
     Când am ajuns la cabană, lumea era în formă. Axânte, care cică nu-şi mai spurcase gura cu beutură de 40 de zile (un fel de cifră biblică), se dedulcise la o bere la doză. Ăilalţi la tot ce-or găsit. Temători să nu rămânem în urmă, începem să recuperăm în jurul focului. După un timp ne-o cam rupt foamea, dar nici unul nu prea avea chef să-şi scoată proviziile personale la înaintare. A doua zi m-am prins şi de ce: ăştia de veniseră înaintea noastră nu prea aveau ce să scoată, iar cu pita eram deja la limita de avarie, un drăcuşor punându-l pe Radu să ne deie exemplu de cum se prăjesc feliile pe plita sobei de lângă vatră. Nu că n-am fi ştiut şi noi, da’ poate nu ne-am fi adus aminte. În cele din urmă, gazdele, rupte de foame, iau decizia de a-şi etala cârnaţii şi a-i pune pe grătar. Plus nişte slăninuţă în felii subţiri. Plus ceapă şi usturoi. Topim tot şi apoi, cică din cauza frigului, intrăm în cabană. Faină şi pe dinăuntru. Cu două nivele. Plus un soi de hrubă la care Axânte îi zicea beci şi de unde, surprinzător, tot înmulţea beutura pe masă. Cred totuşi că numai el are cheia de la respectiva dependinţă de-au rămas proviziile atâta timp neatinse: o sticlă de bere era cât pe ce să-şi dea obştescu’ sfârşit prin depăşirea termenului de garanţie, ceea ce ar fi însemnat o ruşine pentru comunitatea „trascăilor”.
     Despre cum a trecut seara ce să zic? Axânte m-a beştelit deja c-am vorbit prea mult. Io? Băăă, da’ alţii nu se văd deloc în oglindă! Am vorbit de Montan 2011, de acţiunile de la anu’, dar când să vorbim şi noi mai cu spor ba îl apuca pe unu să spună bancuri, ba pe Axânte (un fel de sfert sau cincime de „Plus Noi” cred), să cânte la chitară. Fain de altfel, nimic de zis. Încet, încet ne-am cam împuţinat, aşa că, într-un târziu, ne-am dus în paturile noastre la somn. Acum, s-o spun pe aia dreaptă, când scriu de paturi şi de somn să n-o luaţi mot-á-mot, că folosesc un fel de metafore. Mai precis chestia aia în care am încercat eu să dorm nu prea aducea a pat, fiind mai mult o laviţă instalată la doi metri înălţime. Aşa că de somn n-a prea putut fi vorba, căci am stat mai mult într-o dungă cu mâinile încleştate de bârnele ce servesc drept cadru. Şi în plus au sforăit unii de-au şubrezit grinzile de rezistenţă. Bine că s-o făcut repede dimineaţă şi am ieşit la soare…
     Primul lucru care-ţi sare în ochi când ieşi pe târnaţ la Săruni e un soi de indicator crăcănat în toate direcţiile şi care, în intenţia iniţiatorilor, ar trebui să indice diferite obiective de interes major, distanţele fiind atestate nu în sistem metric ci unul mai mult aleatoriu: în paşi. Aici se pune întrebarea: în paşii cui? Spre exemplu destinaţia „WC” era cotată la fix 100 de paşi. Posibil să fie totuşi singura informaţie exactă din moment ce celelalte trei sunt aiuritoare. Mai precis, până la „Izvor” cică sunt 175 de paşi, lucru total inexact din moment ce izvorul a secat. Până într-un loc ipotetic numit „Semnal” (la telefon), ar fi trebuit să parcurgi 115 paşi. Asta dacă erai destul de bătut în cap încât să pleci la drum fără să-ţi verifici telefonul şi să observi că ai semnal peste tot. Singura logică ar fi ca să vorbeşti într-un loc de unde nu te aude nime ce spui. Dar cireaşa de pe tortul Săruniului e cea din urmă plăcuţă indicatoare agăţată-ntr-o cracă: până la „C.U.” sunt exact 6875 de paşi! N-o să ghiciţi în veci ce-i cu „C.U.”-ul, aşa că vă zic eu: e acronimul de la „Centru’ Universului”, adică Zlatna, un fel de „l’ombilic de la Terre” în variantă trăscăiană. Acum, sincer, pot să accept iluzia că Zlatna e buricul pământului, dar că s-o apucat cineva să-şi numere paşii până pe Dâmbău, nu! Imaginaţia mea are limite.
     Nu şi imaginaţia altora! Cel puţin în cea ce priveşte gătitul. Căci micul dejun, luat undeva în jurul orei 12, adică după ce s-o trezit gazda de Axânte, a constat într-o iahnie de fasole cu mazăre şi alte cele, o salată de ceapă, roşii şi ardei (nu numa’ de ceapă cu ardei cum ziceau unii), şi, în loc de pită, o mămăliguţă aurie. Deh, unii au strâmbat din nas şi am impresia că au făcut-o tot ăia de au venit cu rucsacul gol. Singurul care nu s-o prea bucurat de atmosferă o fost Radu, care o bolit nu ştiu din ce motive. Unii zic că, cică, nu s-ar fi acomodat cu înălţimea Săruniului. Întoarcerea a fost mult mai scurtă şi cu mai puţine peripeţii. O despărţire fără plânsete cu capul pe umerii altora şi fără pupături (cel puţin eu), doar nişte strângeri de mână, o plimbare de câteva minute până la maşină şi apoi, în viteză maximă, drum întins până la Călin acasă să mâncăm tort şi să bem bere de ziua lui Tudor. Cel puţin aşa am sperat noi. Dar ne-o făcut-o iar, căci atunci când am ajuns acasă la Călin, oamenii mari şi mici erau plecaţi la AquaLand la Deva, la distracţie… No, ce să mai zici!

Raport de tură (3)

Supravieţuire în Şureanu. Pe Godeanu

     Toată lumea s-o uitat, cel puţin o dată, pe Discoverii Ciainăl la o emisiune gen „supravieţuirea cu”, „să supravieţuim împreună”, „bucătăria supravieţuirii”, „tehnici mult prea puţin esenţiale” etţetera, etţetera. În respectivele documentare, un personaj principal, două sau mai multe abia reuşesc să-şi ducă zilele de pe-o noapte pe alta, căutând în pământ diferite chestii total necomestibile (dar fiind plătiţi bine să le caute), hăcuind între premolari carne crudă de vietăţi proaspăt moarte (deşi majoritatea sunt specialişti în făcutul focului pe orice vreme), dormind prin văgăuni insalubre (deşi, iar, majoritatea pot să-şi ridice un adăpost simplu în câteva minute), alergând ca disperaţii cu mâna goală după căprioare şi iepuraşi (cu toate că în istoria întreagă a vânătorii nu cred ca vreun biet asemenea animăluţ să fi căzut pradă bestiilor umane într-un asemenea mod jalnic), şi multe altele. Asta în timp ce mai traversează râuri îngheţate, sar peste prăpăstii ameţitoare, coboară sau urcă râpe incomensurabile, se luptă cu şerpi hămesiţi sau cu înfricoşători sconcşi şi transpiră din cap până în picioare de efort. Pe mine totuşi m-ar interesa mai mult cum se descurcă cameramanii, asistenţii de imagine, fotografii, asistenţii obişnuiţi şi cărătorii de bagaje. Pe lângă faptul că trebuie să facă tot ce face „eroul”, mai trebuie să ducă după ei şi aparatură de ’jde mii de euro. Mă rog. Chestii de televiziune…
     Zilele trecute ne pornirăm şi noi să facem supravieţuire… Şi să filmăm şi pentru televiune. Bine, acum supravieţuirea noastră a constat în a putea duce un rucsac cât mai burduşit cu mâncare timp de două zile (OK, şi cu beutură), şi a putea sta cât mai mult nedormiţi pe timp de noapte într-o stână despre care mi-aduceam aminte că-i fără uşi şi fereşti, undeva pe la 1500 de metri altitudine şi, speram eu uitându-mă la prognozele lu’ Busuioc, la minus 15 grade Celsius. Membrii echipei au fost următorii: Ovidiu, în calitate de operator, omu’ cel mai important din punctul de vedere al Elenei (nevastă-sa), şi al rămânerii noastre în istoria emisiunilor TV; Radu (da, da, Radu, vicele de la „Kogaion”), asistent imagine (fără sunet, că aparatul lui cică n-are asemenea facilităţi), plus fotograf; Bogdan, asistent operator imagine (adică a cărat şi el ce-o putut, că tot avea rucsacul cel mai uşor, mai precis aproape gol), şi responsabil cu tăiatul lemnelor, făcutul focului, băgatul de vină etc.; şi eu, în foarte multe calităţi. Modestia mă împiedică să le aştern pe pagină, dar bănuiesc că le veţi deduce singuri din rândurile care urmează. Şi, în sfârşit, tot aici trebuie amintit şi şoferul, adică Ramona, sora lu’ Radu, care ne-a asigurat desantul până la Măgureni sâmbăta dimineaţa şi a jucat rolul de recuperator la Grădiştea de Munte, duminică seara.
     Pentru cei care au citit rapoartele anterioare şi se vor încumeta a le parcurge şi pe cele viitoare, rândurile care urmează s-ar putea să le inducă senzaţia de déjà-vu. Din fericire, nu e vina mea că fiecare plecare la munte decurge după acelaşi scenariu. Cel puţin la „Kogaion” Orăştie. Îmi închipui că ceilalţi, de la ălelalte cluburi de turism sunt mult mai bine organizaţi şi mult mai punctuali. Bineînţeles, doar îmi închipui. Aşadar, sâmbătă dimineaţă a sunat ceasul la şase fix. M-am trezit, dar numai pentru a apăsa pe un bumb ca să mai pot dormi încă zece minute. Când timpul s-a împlinit, m-am dat jos din pat şi mi-am făcut bagajul, că seara dinainte am fost tare ocupat cu privitul la un meci de fotbal între reprize de alergat după Mihnea prin casă. Oricum, mă iluzionasem că aveam timp berechet, autobuzul de Alba plecând doar la 7 şi un sfert din gară… Hă, hăă! Mi se părea o eternitate în miniatură. Aşa că la 7 şi cinci minute am gătat de făcut rucsacul. Apoi să vezi viteză, în nici zece minute m-am ras, duşat, spălat pe cap, uscat şi echipat. Când am ajuns în staţie Ovidiu bătea mărunţel din picioare, cu rucsacu’-n spate şi trepiedu’-n mână, impresionând asistenţa din jur, formată din câteva personaje ce mereau la lucru. Zvârlim paporniţele pe uşa din fundu’ microbuzului şi ne luăm bilete. Pe drum, prin Simeria, dau două telefoane să verific starea de somnolenţă în care se găsesc Radu şi Bogdan. Stare perfectă. Dormeau. În prima fază au încercat să-şi dreagă glasurile şi să se prefacă că-s numai buni de pornit la drum. Vezi de treabă, că la întrebarea mea directă: „Băăăă, tu eşti în pat?”, s-au pierdut cu firea şi amândoi au răspuns afirmativ. Bine, erau în paturi diferite.
     Aşa cum era de aşteptat, eu şi cu Ovidiu am ajuns la timp. Adică la 8 fără cinci eram acasă la maică-mea care ne aştepta cu o cafea (pentru fiecare, că nu-i aşa zgârcită), după care ne-am pus şi noi pe aşteptat. Juma de oră mai târziu, în sfârşit, ajung şi ei în faţa blocului şi plecăm. Radu şi Ramona în faţă, ca proprietari şi conducători auto ce se găseau, iar eu făcut sandwich între Bogdan şi Ovidiu, pe bancheta din spate. Că, cică, aş fi mai subţirel. Chestia asta nu-i însă motiv să fiu pedepsit, şi oricum nu prea mai e adevărată. Plecăm. Vreo şapte curbe şi ne oprim. Bogdan (cine altu’?), o uitat să-şi ieie ţigări. Iar Radu n-are nici măcar o bere. Aşa că, „La Con” Bogdan fuge iute la magazin, ultimul disponibil timp de două zile. Intră fericit că am oprit maşina, dar iese năcăjit că n-o găsit ţigări. Doar două beri la doză pentru Radu. Vis-á-vis e o crâşmă. „Club 21” cred că-i zice. Mere până acolo şi, cu toate că tanti de la magazin îi jurase cu mâna pe inimă că nici acolo, la concurenţă, n-o să găsească iarba dracului, o dibuit-o. Nu ce-o vrut el, da o găsit, că se pare singurele ţigări disponibile în Orăştie ar fi Kent 8. Acuma te mai uiţi? De scos fum pe nas să fie.
     Fără alte peripeţii ajungem pe drumul Măgureniului. Mai oprim, mai filmăm, mai povestim, da’ ajungem. Nu înainte de a fi cât pe ce să facem una cu pământul o turmă de căprioare cu cerbul lor cu tot. Care, crasă indolenţă, stăteau ca blegele, respectiv belgu’, în mijlocul drumului şi se uitau la Radu cum se avânta cu volanu’ peste ele, respectiv el. În cele din urmă or fugit. Dar ştiţi cum sunt căprioarele, n-or fugit prea tare, ci numa aşa, ca proastele, pentru imagine, adică suficient încât să le surprindă Ovidiu pe cameră şi noi pe aparate. Cât de cât.
     În coasta satului, coborâm. Ramona o taie spre casa ei, noi cu rucsacii în spate spre stâna noastră. Nu merem mult. Până la schit, cu vreo două opriri pentru şedinţe foto-video. Când ajungem la sfânta biserică, ne iasă în cale părintele Nectarie care mă recunoaşte după isprăvile anterioare. Ne bagă-n biserică, în paraclis şi apoi în bucătărie. Să gustăm o porţie de colivă şi-un ceai. Eventual şi-un vin sfinţit dacă suntem doritori. Şi suntem. Plus nişte covrigei aduşi de enoriaşi din cei care contribuie la cămara mănăstirii şi n-o secătuiesc. Acum nu mă pot abţine să nu zic vreo două. Părintele ne-o invitat la o porţie de colivă (SĂRU’-MÂNA!), dar unii dintre noi, hulpavi, ar fi mâncat tot blidu’. Dacă n-aş fi aplicat nişte coate bine plasate în stânga şi-n dreapta, ne-am fi făcut de mândră minune. La plecare, tragem o sfântă cruce roşie (marcaj turistic) taman în faţa schitului, pe-un copac mare. Apoi, mai sus, mai dregem unele marcaje stricate, pe care albul nu se prea distingea. După culmea dealului, adică 15 minute mai târziu, ne oprim să mâncăm la casa lui moş Ilie Nasta. Bine, moş Ilie Nasta nu era acasă, că ei mai vin pe sus doar vara. Şi mâncăm. Adică, vreau să zic, a fost un prânz tihnit de vreun ceas jumătate.
     Repornirea se face cu greu când ai burta plină. Găsim tot felul de motive să o lălăim, aşa încât, atunci când sună Clau noi nu suntem defel unde ar fi trebuit să fim. Sau unde credea ea că ar trebui să fim. Bineînţeles că ne auzim tot felul de vorbe, reproduse cu exactitate de Radu. Bine, pe Clau şi pe Elena, doritoare de bătut câmpii pe dealuri, nu le-am luat cu noi ameninţându-le cu frigul şi condiţiile de cazare. De unde era să ştiu că nu va fi totul ca-n poveştile mele? În sfârşit, după fosta cabană „Pajişti”, actuală proprietate privată, începem urcuşul pe-o cărare de vis. Numai pădure de brazi pe sus şi cărare cu muşchi pe jos. Nebunie. La un moment dat ajungem într-o porţiune cu câteva marcaje stricate rău. Radu, care umblase hoher şi săptămâna trecută, mă anunţase din timp că, cică, cineva stricase bietele marcaje cu un cuţit sau ceva de genu’. Adevărul că m-am cam mirat eu să fie nebuni atât de mulţi şi într-o asemenea stare încât să se ducă până la michiduţă-n praznic să strice bunătate de marcaje, când puteau face lucrul acesta mai jos, mai la intrare. Când ajung şi eu în zona respectivă mă dumiresc: urmele nu-s nicidecum de cuţit de om ci de gheare de labă de urs. Nu pot aproxima ce-o fost în căpăţâna bietului animal când s-o pus pe realizat distrugeri, dar cred că l-o enervat faptul că erau amplasate cumva pe moşia lui. Refacem locurile mai deteriorate şi plecăm mai departe fără să fugim. Merem încet nu de alta, da’-i panta mare şi rucsacii grei. Mai puţin a lu’ Bogdan.
     La ieşirea în golul alpin ne punem de exclamat. Pe tătă păşunea nu se auzeau decât „uaaaauuuuuuuuu!!!”, „iiiioooooiiiii!!!”, „ţţţţţţţţţ-ţţţţţţţţ” şi alte sunete ireproductibile. Motivul era unu’ pe măsura entuziasmului nostru: adică o mare de nori la câteva sute de metri sub picioarele noastre şi soarele care dădea să apună. Aşa că ne apucăm de pozat şi filmat. Mai puţin Bogdan care, oarecum insensibil la frumuşaţa din jur, se pune pe vorbit la telefon. După vreo juma de ceas, urcăm şi pe Godeanu, unde mai zăbovim o ţâră, cât să se prăbuşească soarele în respectiva mare. Cu ultimele puteri şi raze de lumină coborâm în partea ailaltă, până la „Stâna de sub Godeanu”. Verificăm situaţia: totul e într-o bună stare, inclusiv mizeria crâncenă lăsată de ciobani la plecare. Dar în rest nu ne putem plânge, căci vatra de foc e la locul ei, uşa se închide, geamuri nu-s, iar lemne de foc zac adunate grămadă, chiar dacă netăiate, de-a lungul unuia dintre pereţi. Lăsându-l pe Bogdan să facă focul, eu plec cu Radu şi Ovidiu să le arăt şi lor unde e izvorul. Deşertăciunea deşertăciunilor! De unde păcatele să mai găseşti apă-n izvoare pe-o asemenea secetă? Singurul lucru ce mai aminteşte de vremurile bune e un trunchi de brad scobit sub formă de apeduct, şi amplasat într-o văioagă secată. Iar puţin mai jos o zonă mlăştinoasă, total insalubră şi cu ochiuri de apă mocirloasă. Renunţăm la luxul de a ne stâmpăra setea cu apă de izvor şi decidem să ne mulţumim doar cu vinul şi ţuica din dotare. Radu e cel mai câştigat că mai are o doză de bere, pe care refuză s-o-mpartă cu ceilalţi amărăşteni.
Revenind la stână găsim focul pocnind şi luminând interiorul. Aşa-i când ai pupat la viaţa ta ţigănci: se face focul numai uitându-te la el. După ce despachetăm cât de cât, mă apuc să pun şi eu pe foc. Nuuu, nu i-am făcut concurenţă la Bogdan. Am început să ard sticlele de plastic, pungile de nailon şi izmenele putrezite pe sub paturi. Cel mai tare puţeau izmenele când le dădeai foc. Noroc cu aerisirea şi ventilaţia perfectă, că altfel dormeam pe afară. Apoi o lungim la foc. Să treacă timpu’, că era abia şase seara şi eu îi ameninţasem că n-o să dormim până la miezul-nopţii. Vorbe, poze, filmări şi ţigări. Doar că vorbele nu prea pot fi întreţinute şi ţigările pipate dacă nu guşti câte puţin, din când în când dar cu regularitate, dintr-o sticloanţă de ţuică sau o căniţă de vin roşu. Pe la opt ne apucăm de gătit o fasole (gata fiartă), cu mazăre şi cârnaţi. Plus ceapă şi slăninuţă la ţepuşe. La patru oameni speram să ne ajungă două oale destul de încăpătoare. Ne-or ajuns şi pentru a doua zi dimineaţă. În sfârşit, sfârşim cu masa. Apoi ne punem la poveşti.
     Bine, acum iar să nu credeţi că am stat toţi până târziu la poveşti. Nţţţţţ! Imediat după masă, Radu al nostru se întinde, numai aşa un pic, o argumentat el, pe-o dungă-n pat, cică să privească focul cum arde. Ţi-ai găsit. L-o privit focul pe el aproape instantaneu. Cum doarme. Toate încercările noastre de a-l menţine treaz vorbind cât mai tare, au dat greş. Aşa că le-am povestit numai ălora rămaşi oarecum în stare conştientă, sau mă rog, prefăcându-se, excepţionalele aventuri trăite tot în respectiva stână, acum câţiva ani. Cu zăpezi până peste coperiş şi geruri năpraznice. Cu mers pe schiuri şi lupi pe urmele schiurilor noastre. Am totuşi vaga impresie că nu m-or crezut. Va trebui să mai fac o şedinţă de popularizare a amintirilor mele în rândurile lor, că altfel nu se poate.
     Cândva, târziu în noapte, ne punem şi noi la somn. Dacă audiţia sforăiturilor unora se poate numi somn. La un moment dat, habar n-am pe la ce oră, mă încumet să pun pe foc. După încă un timp, văd un fel de zombi ce face la fel. Analizând printre gene silueta am impresia că-i Bogdan. A doua zi aflu că o fost Radu, nu de alta da’ cu necesităţile fiziologice nu te pui. Zorii ne prind pe noi dormind şi focul stins. La fel şi răsăritul. La fel şi ora opt. Pe la nouă Ovidiu îşi face curaj şi se dă jos din pat. Mere la filmat, el ştie ce! Urmăm eu cu Radu. La zece se dă jos din pat şi Bogdan. Numai să iasă până afară şi apoi se bagă iar’-n sac. Habar nu avem cum trece timpul până să plecăm. Radu dă o fugă molcomă, de-aia de ardelean, să găsească totuşi apă, pentru cafea cel puţin. În ăst răstimp, de vreun ceas jumătate, eu mă bucuram că s-o fi dus la magazin în Grădiştea de Munte, de unde SIGUR s-ar fi întors şi cu vreo bere, două. Ţi-ai găsit! O vint doar cu apă, luată de undeva dintr-o mlaştină. În cele din urmă gătăm de mâncat, de strâns echipamentul, de măsurat stâna şi dependinţele şi ne punem pe plecat. Nu prea departe, ci numai până sus în culme de unde se vede Sarmizegetusa. Regia, nu Ulpia Traiana. Apoi răzbim iar până pe Godeanu. Pozăm şi merem la izvorul de lângă fosta cabană a SKV-ului. Adică „Siebenbürgischer Karpatenverein”, Asociaţia Carpatină Ardeleană a Turiştilor, ce-şi mai duce veacul şi astăzi. Asociaţia, nu cabana. Facem iar poze şi beeeeem! Apă! Muuuultă apă!
     Drumul pe culme duce domol din muncel în muncel, pe lângă urmele fostului castru roman de pe Nederu, până la „Stâna de sub Muncel”. Când dăm să coborâm din vârf, undeva mai la vale, chiar lângă stână, trei oameni (concluzie rezultată în urma poziţiei bipede a respectivelor fiinţe), îşi fac de lucru cu nişte brazi. Mai precis îi fură. După ce în prealabil i-or tăiat. Pentru Crăciun. Deşi e noiembrie. Când realizează că Radu şi-o pus la ochi aparatu’ de fotografiat, iar Ovidiu camera de filmat, o taie la fugă cu copacii-n spate. Noi după ei. Nu să-i urmărim, ci să măsurăm şi stâna de faţă. După care merem mai departe, dar blestemele hoţilor ne ajung din urmă sau, mai corect, le ajungem noi pe ele. Că, nu-ş’ cum se face, dar ne rătăcim. Asta după ce, în urmă cu câţiva ani, am făcut traseul respectiv de ni s-o urât, că am organizat un „Trofeu Kogaion” pe acolo, aşa-numitul „camioning”. Prietenii îşi aduc aminte de ce!!! Sau îşi aduc aminte cum, nu şi de ce!!!
     Şi nu ne rătăcim o dată, că pentru noi nu-i de ajuns, ci de două ori. Mă rog, aşa am avut iniţial impresia, luându-ne după Radu. De fapt, o fost o singură rătăcire da’ bună! De ajuns să lungim traseul cu câţiva kilometri, să merem pe Valea Anineşului în loc de Piciorul Muncelului şi să ne prindă noaptea în loc dă bem bere pe zi la crâşma din Grădişte. În plus, pe o distanţă de vreo doi kilometri am dat de urmele prostiei şi ne-am împiedecat, într-o cruntă manieră, de ele. Căci de prostie e greu să treci. Adică de trunchiurile şi crăcile lăsate acolo unde au căzut. Aşa-i când pui drujba în mâinele cretinilor. Taie tot şi lasă acolo unde or tăiat. Ditamai drumul, nicidecum o amărîtă de cărare, e acum blocat şi va mai fi câţiva ani de aici înainte, de efectele lipsei de creier a drujbiştilor. Laser frate!
     În cele din urmă, târziu în seară, adică pe la 6.30, ne facem şi noi apariţia din întuneric în lumina chioară din jurul staţiei de autobuz din centrul civic al Grădiştii. Nici urmă de Ramona. Care, conform planului iniţial ce nu prevedea rătăcirea, trebuia să ne aştepte undeva mai la deal, la crâşma din sat. Io cu Ovidiu rămânem la rucsaci, Radu şi Bogdan merg s-o recupereze pe Ramona. Între timp, şi Ovidiu mere să filosofeze prin niscaiva tufe. Bineînţeles, taman în acel moment îşi face apariţia din aval şi Ramona, cu maşina lu’ Radu cu tot. Cică atât aş fi de insignifiant că în prima faza numai rucsacii i-o văzut şi abia apoi, când chiar o dat să mă calce, şi pe mine. Urcăm totul în maşină, inclusiv pe Ovidiu care încheiase toate socotelile cu natura, şi plecăm acum să-i recuperăm noi pe Radu şi pe Bogdan din crâşmă. Mă dezamăgesc oarecum când îi zăresc clătinându-se pe drum la vale, adică întorcându-se de la birt, unde n-or stat defel. Dar cresc în ochii mei, mai ales Radu, când ne întind câte o bere la doză. Ce gust, ce aromă, ce bule! Până-n Orăştie nu mai facem mult şi astfel supravieţuirea noastră se încheie brusc la RIO, un bar din buricul oarecum istoric al municipiului. Unde mai reuşim să nimicim o bere înainte de a pleca către căşile noastre şi a cădea frânţi!

Raport de tură (4)

Schi în Şureanu: 5 ianuarie 2012

     Fiind unii dintre noi teribil de îngreţoşaţi, precum şi excesiv de rotunjiţi caloric, în urma „porcăriilor” şi „dulcegăriilor” îngurgitate de Revelion, s-a luat decizia unanim acceptată de a întreprinde o incursiune hibernală cam în singurul loc cu zăpadă naturală din ţara asta la început de ianuarie 2012: aşa-zisul Domeniu Schiabil din Munţii Şureanu! Unde de altfel ne-am făcut de cap şi cu numeroase alte prilejuri, ultima ocazie fiind cândva între Crăciun şi Anu’ Nou, când Radu şi Denciu şi-au pierdut vremea şi banii pe pârtiile în discuţie. Care va să zică am stabilit marţi ca să plecăm joi. Cu o condiţie minoră asupra căreia n-am insistat. Adică chiar nu m-o interesat. Mi s-o spus doar că mai vorbim miercuri dimineaţă să stabilim detaliile. Io mă gândeam că poate oamenii (Radu şi Clau), n-or mai fi având pită, nu-i lasă părinţii sau trebuie să se pregătească temeinic de Bobotează şi de Sfântu’ Ion. Lucruri care pot împiedeca definitiv reuşita unei ture de iarnă, mai ales pomeniţii părinţi de la punctul doi. Nici cu gândul nu gândeam ce condiţie stranie era la mijloc. Că dacă aş fi bănuit doar o parte a planului clanului Neagu m-aş fi dat lovit, beteag, rănit.
     Aşadar, fără să-mi închipui măcar „mişelia” ce se punea la cale, miercuri dimineaţă dau „buzz”-na la Radu pe mess. Omu’, ocupat. Aşa că nu-mi răspunde. O iau pe ocolite şi emit o întrebare de genul: „No, cum îi?”. Nimic. Ştiind eu că Radu e mai molcom la scris pe net (nu că s-ar da în vânt după vorbit), continui ofensiva informativă cu „Ce faci?”. Scopul era să aflu dacă cumva îşi pregăteşte bagajul. Iar nimic. Următorul pas a fost o întrebare directă: „La câte plecăm?”. Parcă-aş fi vorbit în pustiu. Exasperat, lansez întrebarea esenţială: „Mai merem mâine?”. De data asta răspunsul nu se mai lasă aşteptat. Vine instantaneu. Dar îngrijorător de evaziv. „Stai să vedem dacă avem şofer!”. M-am blocat. Creieru’ meu găsea întrebări de pus, dar deştele refuzau să atingă tastele. Nu pricepeam şi încercam să născocesc explicaţii. Cea mai simplă a fost că i-or luat ăştia carnetu’ la Radu, dar nu dibuiam motivul, că omu’ nu se urcă beut la volan nici să-l pici cu ceară. Io fi expirat carnetu’... O fi beteag rău de tăt... Şi multe altele. Şi totuşi, nu bătea cu realitatea, că doar şi Denciu are carnet şi din câte ştiam venea şi el. Ar fi fost culmea ghinionului să li-l ia la amândoi odată... Sau să le fi expirat la amândoi odată. Carnetu’, nu altceva... De betejit era posibil că prea or chefuit împreună! În timp ce mintea-mi fierbea de asemenea idei, vine în sfârşit şi răspunsul izbăvitor a lui Radu: „Avem şofer!”.
     Bucuros, am început să fac planuri: ce-mi iau cu mine, la câte să plec, ce să-i zic lu’ Mihnea... N-am apucat să mă bucur prea mult. Următorul mesaj zicea: „Vin la Deva după Clau!”. Corelând informaţiile disparate enumerate mai sus, m-am prins: nu-i luase nime carnetu’ lui Radu ci, păcatele mele, il dăduseră şi la Clau. Care urma să ne fie şofer prin munţi. Mi s-au înmuiat picioarele. M-a luat cu vertij. Mi-a pierit dorinţa de a mai mere la schi. Chiar mă gândeam dacă ar accepta o scuză de genul: „Mă doare burta şi nu mai pot să vin!”? Dar zarurile de bacara fuseseră aruncate. Seara chiar ne-am văzut la o bere în Deva ca să sărbătorim evenimentul, după care urma ca Clau să conducă până la Orăştie maşina cu care venise Radu. N-a condus-o. Că s-o făcut noapte. Aşa că bere am băut numai io. Iar Radu o condus.
Joi dimineaţa... Mai are rost să spun? Chiar mai are? Am fost la 8 şi zece în Orăştie. La cât am plecat? Ai? Ghiciţi? La 9.30!!! Între timp am bântuit prin oraş, am fost pe la primărie, pe la muzeu. În cele din urmă, după ce s-au trezit, şi-au băut cafeaua, au mâncat, au mai stat la poveşti, Clau (bănuiesc) a acceptat toate felicitările, au coborât la maşină schiurile şi clăparii (da, şi pe ai mei), şi-au recuperat nepotul proprietate personală (Alexandru) şi au plecat, m-au recuperat şi pe mine din faţă de la „Palia”. Apoi am mers să-l ridicăm pe Denciu de acasă. Apoi ne-am oprit să băgăm benzină. A fost cea mai importantă oprire a zilei. Până în acel moment condusese Radu. De atunci încolo a condus Clau. Prima ei aventură automobilistică. Când l-am auzit pe Radu zicând ceva de genu’: „No, te sui?”, m-am gândit io că nu-i vorba de prostii cu tentă erotică, ci de condus maşina. Prin urmare mi s-a uscat gura instantaneu. Am zis un „Doamne ajută!” în gând, am luat o gură adâncă de coniac, l-am îmbiat şi pe Denciu care nici nu s-o gândit să mă refuze (că doar nu numai eu aveam emoţii), m-am prins bine cu mâna de mâneru’ de deasupra uşii şi am plecat. Bănuiesc că ar fi beut şi Radu şi, mai ales, Clau câte o gură de coniac da’ nu le-am dat. Iar Alexandru e minor. În plus, la cât eram de stresaţi abia ne ajungea nouă, adică mie şi la Denciu... Până la ieşirea din judeţul Hunedoara o fost bine. Adică drumul e perfect drept şi Clau n-o avut motiv să tragă de volan. Doar s-o ţinut de el. La „Vlaicu II” e-o curbă de vreo 15 grade dreapta. A luat-o cu bine. Deja începusem să ne liniştim când a trebuit să traversăm calea ferată spre Cugir. Apoi o intersecţie mare. Apoi un pod... Am uitat să spun de ce eram totuşi aşa liniştiţi: Radu îi cumpărase la Clau o „portocală” imensă pentru începători. De-aia ilegală, fabricată prin China. Cât o roată de car, de se vede înainte să distingi maşina. Aşa că lumea, adică ăilalţi parteneri inconştienţi de trafic, ţineau distanţa. Până la Sebeş a fost cum a fost. Dar de la Petersdorf în sus au început să apară serpentinele pe drum. Şi Radu să se foiască în maşină. Noi în spate nu prea aveam curaj nici să respirăm. În cele din urmă, undeva după Tău Bistra, am avut noroc: a apărut zăpada şi gheaţa pe drum. Pe de o parte am început să fim siguri că „domeniul schiabil” e schiabil. Iar pe de alta Clau s-a plictisit şi l-a lăsat pe Radu să conducă. No! Prin urmare am ajuns undeva după 12 şi noi la baza pârtiei.
     Aşa cum şade bine unora ce vin să se distreze la munte, după ce-a coborât Radu toate instrumentele de schiat şi înainte să ne apucăm de dat pe zăpadă, am încercat să luăm o mică gustărică, cât să lunecăm mai bine şi să nu ne zboare vântul. Adică nişte slăninuţă cu ceapă, nişte vinete, nişte maioş şi o franzelă începută. Toate etalate pantagruelic în portbagajul maşinii. Am specificat: am încercat! Căci în momentul în care ne-am apucat efectiv de mâncat am băgat de seamă că n-avem cuţit. Nici măcar la unghiera din trusa medicală. Am căutat peste tot: în buzunarele lui Denciu; în borseta mea şi în maşina lui Radu. În ultima locaţie, pe lângă faptul că n-am găsit umbră de cuţit, am inventariat în schimb următoarele: izolire subţiri de vară, stingător de incendii, aspirator de praf, uscător de păr, cuptor de pâine, betonieră şi aparat de sudură. Aşa cum se întâmplă prin filme, în momentul în care era să strângem masa nemâncată a apărut şi salvatorul în persoana unui salvamont. Care e trecut pe lângă noi fără să ne bage-n seamă, dar care s-a întors după ce a fost strigat cu îndârjire de Radu şi Clau. Cică n-auzea că avea cască pe cap ce-i proteja urechile. Aşa că poţi tu să strigi pe pârtie după ajutor că n-ai nici o grijă că te amendează Salvamontu’ pentru tulburarea liniştii publice... În fine, ne-am salutat repede şi am trecut la subiect: dacă n-are cumva o brişcă la el să tăiem slănina şi ceapa, că pita era deja feliată? Avea, cum să n-aibe! Şi a început să se caute prin buzunare. După multă trudă, reuşi să scoată la iveală o machetă a unui briceag, ceva gen scara 1:20. Adică lama bietei brişti nu depăşea un centimetru jumătate. Hai doi! Şi piticii ar fi aruncat la jucării asemenea ustensilă. Dar noi am fost fericiţi: să-l fi văzut pe Radu cum ciopârţea slănina şi să mă fi admirat pe mine cum încercam să nu-mi tai unghiile în timp ce curăţam ceapa. Important e că am izbutit să mâncăm.
     Ulterior ne-am pus pe schiat. Avantajul unei ieşiri la munte iarna, la mijloc de săptămână, e că nu prea vezi coadă la teleschi şi schiori pe pârtie. Ne-am dat pe unde or vrut schiurile noastre. Toţi după ambiţii şi fiecare după posibilităţi. Campion absolut a fost Nelu (Denciu adică), care mai avea puţin şi cobora pârtia înainte să apuce s-o urce. De 18 ori s-o dat, în vreo trei ceasuri. Nici nu ştiu dacă o văzut ceva din peisaj, mai ales că la un moment dat o început să ningă şi vântul să spulbere domol zăpada. Cum ajungea sus în Curmătură, cum se prăvălea pe ai mai abruptă pârtie. A fost urmat de Radu, cu 12 reuşite la care trebuie să adăugăm perioada petrecută ca monitor personal al lui Alexandru. Şi, ca să încheiem clasamentul, pe locul trei m-am postat eu, cu 10 coborâri. Acum, dacă e s-o luăm pe aia dreaptă, adică să contabilizăm kilometri parcurşi, eu ar trebui să fiu pe primul loc, că cele 10 coborâri ale mele pe pârtii aproape pustii au fost mai lungi decât cele 18 ale lui Denciu. Dar no, se pare că nu se pune, că-s mai molcome şi noi cică nu ne-am dus acolo să dormim pe pârtie. Au urmat Clau şi Alexandru, cărora nu le-am stabilit exact ierarhia. Turele au fost întrerupte de două pauze (la mine), pentru o cană de vin fiert rece că n-apucase să se încălzească de atâţia beutori câţi erau prin preajmă, şi pentru 50 de vinars de Jidvei sau ceva de genu’ că nu mi l-am cumpărat io.
     Mare lucru n-ar mai fi de spus în afara faptului că, pe vremea când ne pregăteam noi să luăm gustărica, adică imediat după ce ajunsesem la baza pârtiei şi încă nu descoperisem lipsa cuţitului, un domn oarecare într-un costum de schi de culoare gri s-a apropiat de noi şi părea că nu ştie cum să ne abordeze. Se tot uita când într-o parte când în alta, când la maşina noastră când pe drum la vale de unde noi tocmai ne făcuserăm apariţia. În cele din urmă şi-a încercat norocul şi a văzut că nu suntem chiar aşa de zbiri cum părem la prima vedere. Adică ne-a întrebat dacă venim din Sebeş şi dacă nu cumva am depăşit pe drum un Matiz care ar fi trebuit să ajungă de vreun ceas. Toţi cei patru bărbaţi care ne găseam în faţa domnului nedumerit am răspuns scurt: „Da”, respectiv „Nu”. Adică veneam noi dinspre Sebeş, dar nici vorbă să fi depăşit vreun Matiz. Omul aproape se resemnase şi dădea să facă cale-ntoarsă la grupu’ lui când numai ce o auzim pe Clau grăind: „Era un Matiz argintiu xxx?” şi se apucă să recite pe de rost numărul. Domnu’ face ochii mari şi zice că da. Noi întoarcem toţi capetele spre Clau şi bănuiesc că mutrele noastre erau mai expresive decât orice întrebare, că imediat se apucă să se scuze: „Nu, nu l-am depăşit, când urcam noi tocmai cobora!”. Normal, în loc să fie atentă la drum când conduce, ea memorează numerele şi culorile la maşini. După care mai face de minune în public şi patru bărbaţi.
     Poate că ne-am fi simţit jenaţi în faţa respectivului domn dacă pe când ne pregăteam noi să ne dăm huţa cu teleschiul nu l-am fi văzut din nou gesticulând în faţa rastelelor pentru schiuri din faţa terasei. Bine, prima dată l-am auzit tunând şi fulgerând şi abia apoi l-am zărit. Aşa după cum toţi participanţii din ziua aceea de pe pârtiile din Şureanu au înţeles, se părea, din spusele lui, că cineva îi luase bunătate de schiuri nou-nouţe şi de firmă şi-o uşchise cu ele lăsându-i în schimb nişte rable ca doagele de butoi. Omul nici nu apucase se dea cu ele. Venise de la maşină, le lăsase în rastel, intrase la bar şi când ieşise afară nu mai erau decât rebuturile. Şi dăi şi caută. Şi caută şi dăi. La un moment dat chiar se părea că şi le recuperase, adică a confundat nişte schiuri care semănau cu ale lui, le-a luat şi a plecat pe pârtie. La coborâre a fost aşteptat de propritar care i-a arătat obrazul plus nişte semne specifice de pe alunecători. Şi-a cerut scuze, a mai explicat o dată că lui i se furaseră schiurile şi a început din nou să arunce ocheade după ceea ce el credea mort şi dispărut. Într-un târziu, după nu ştiu câte coborâri efectuate de noi şi după ce s-a plimbat îmbufnat prin faţa terasei enervându-i pe toţi, domnu’ a plecat la maşină resemnat. Bineînţeles, la maşină şi-a găsit schiurile că nu i le furase nime, dar când plecase prima dată spre pârtie luase din greşală o pereche de schiuri dintre cele cu care trebuiau să se daine oamenii din Matiz. Care nemaivenind nu le-au simţit lipsa. Omu’ a ajuns la terasă, a lăsat rablele de schiuri care nu erau ale lui în rastel iar când a ieşit afară nu-şi mai recunoştea echipamentul. Aşa că s-a pus pe urlat c-a fost furat. Se mai întâmplă!
     Cam asta a fost tot. Bine, dacă nu mai punem la socoteală drumul de întoarcere şi popasul de la „Popasul Regelui” din Tău Bistra. Io ştiam că acolo era o chestie de aia faină şi ieftină cu „împinge tava”, intitulată ceva gen „Bucătarul meu”, dar între timp se schimbase registrul. Aşa că n-am mai mâncat la „Bucătarul meu” ci, ca boierii, la „Popasul regelui” de pe „Drumul regelui”. Pe drum, până să ajungem la masă, am încercat şi am reuşit cu Denciu să umplem sticla de coniac cu aer. Numai că şi omu’ ăsta, la ultimile guri o început să se vaite că lui i-i foame şi că italienii beau de fapt tăria după ce papă tot, pentru digestie, şi că-n sus şi că-n jos. Buuun. Am tăcut. După ce dăm comanda, până să vie ciroba de burtă şi mititeii, domniţa de la bar ne-o adus berile adiacente. Ciocnim, sănătate, alea-alea, beau io o gură, bea şi Denciu una, după care iar începe: că ce bună ar fi berea după masă nu înainte. Io nu mai rezist la atâtea afronturi verbale şi taman când dă să mai ia o gură de bere după ce-o criticase odată îi zic în faţă: „Băăă, da’ cârcotaş mai eşti! Dacă tăt nu-ţi place, nu bea!”. Atât i-a trebuit. L-o pleznit râsu’ taman când berea îi scălda omuleţu’. Aşa că o dat-o toată înapoi, cât o putut pe gură, cât nu pe nas, că-i aspră şi face spume. Ba, am avut un pic impresia că şi pe ochi, dar s-ar putea să fi fost vorba de lacrimi. Într-un final am reuşit şi noi să mâncăm.
     Nici două ceasuri mai târziu, eram acasă, c-o făcut Radu un slalom printre maşinile de pe drum de era mai-mai să ne rugăm de Clau să treacă la volan. Chiar dacă beuse şi ea un pahar de vin fiert pe pârtie să prindă curaj!

Raport de tură (5)

Urşici. Mergând lela prin nămeţi

     Datorită faptului că Bogdan se plictiseşte îngrozitor în week-end-uri, nefiind vreme de pescuit, de la începutul anului mă tot sâcâia la telefon să-l car după mine pe coclauri înzăpezite, de felul ălora zărite de el prin pozele mele. Adică platouri montane cât de cât înalte, cu gospodării izolate, musai acoperite cu zăpadă şi, opţional, luminate de soare orbitor pe fundal de cer albastru. Cum pe dealuri nu se zăreau decât urme anemice de zăpadă, prin urmare cărările trebuie să fi fost excesiv de mocirloase, m-am fofilat cât am putut să-i împlinesc dorinţa. Într-un târziu însă cei de la meteo s-au pus de acord pe toate emisiunile de nişă de la TV-uri, anunţând că, probabil, va ninge ori va ploua, vor fi precipitaţii mixte sau nu vor fi de loc, atât la nivelul întregii ţări cât şi numai izolat. Cantităţile de precipitaţii variau de la o prezentatoare sexi la alta mai puţin sexi şi de aici la Busuioc, care nu-i sexi deloc, dar, în general, vestea bună era că ceva era pe cale să se întâmple. Cel mai probabil că va ninge undeva la munte. Nu se specifica unde.
     Prin urmare, telefoanele primite de la Bogdan tindeau să aibe o frecvenţă îngrijorătoare. Cel mai des întâlnit mesaj era: „Băăă, da’ nu merem odată?”. Aşa că într-o zi, luat pe nepregătite, am apucat să-i promit omului că, da, plecăm în week-end. Cu condiţia să ningă un pic, sau cel puţin la nivelul luncii Mureşului să plouă. Joia dinaintea plecării a fost ideală promisiunilor făcute: ploua pe rupte, în reprize, iar din când în când fulguia printre raze de soare. Bestială vreme, că nu ştiai ce are de gând. Ne-am mobilizat. Noi doi. Că restu’, gen Ovidiu sau Radu, că la altcineva nici n-am spus, or făcut ce-or făcut şi-or stat acasă la o berică rece şi la filme vechi date-n reluări pe televizor. Căldura căminului conjugal (a fiecăruia în parte, nu a amândurora la un loc, că-s măritaţi separat, nu între ei), nu le-a dat voie să plece...
     O tură de iarnă e tură de iarnă. De acea pregătirile trebuie să fie minuţioane, bagajele grele (adică să cuprindă mult mai mult decât strictul necesar), traseul ales cu grijă, coechipierii asemenea, desantul până la punctul efectiv de plecare şi recuperea din teren atent programate, antrenamentul preliminar efectuat cu grijă. Vedeţi că ştiu cum se face? Teoretic, căci din nefericire, în afara chestiei legate de bagaje n-am respectat nimic. Pregătirile le-am făcut în orele târzii ale nopţii dinanitea plecării, traseul nu-l cunosteam, habar n-aveam pe unde o să mergem, pe Bogdan nu l-am ales eu pe el, ci el pe mine, nu ştiam seara cu ce plecăm dimineaţă, de întors nu bănuiam pe unde ne întoarcem, de aceea nici de unde putem fi recuperaţi, iar în ceea ce priveşte antrenamentul acesta urma să fie executat la faţa locului şi în timpul turei, că doar fiecare are servici şi nu-şi permite să piardă timpul cu prostii.
     Pentru a evita orice fel de neînţelegeri, am stabilit ca întâlnirea expediţionarilor să aibă loc în gara din Simeria, adică cumva la jumatea distanţei dintre Deva şi Orăştie. Aşa că... deja aveţi senzaţia de déja-vu, nu-i aşa?... m-am trezit dimineaţa la 6, ca să mai stau în pat până la 6 şi 20. Am plecat cu autobuzul de 7 fix, deşi mai aveam unu’ la 7 şi 5, al doilea la 7 şi un sfert, al treilea la 7.25 etc.... Bogdan trebuia să plece şi el tot la 7 din Orăştie. Ce credeţi? Am ajuns în Simeria şi m-am dat jos în gară. Apoi am aşteptat să apară Bogdan. N-a apărut, da’ în schimb au sosit şi autobuzele de 7.05, 7.15, 7.25! Care au plecat fiecare şi şi-au văzut de drum. Între timp a început să se lumineze şi s-or stins şi becurile. Deja mă vedeam cu ţurţuri la nas. Parcă eram sortit să nu plec niciodată undeva înainte de ora 9! Dar, surprinzător, pe la 8 făr’-un sfert a apărut şi Bogdan cu Ema, cea care trebuia să ducă maşina înapoi la Orăştie. Trei cruci bine făcute, cu limba-n gură, au constituit mulţumirea mea adresată Divinităţii pentru minunea pe cale să se producă!
     Şi care, de altfel, s-a şi produs. Adică la 9 fără zece eram debarcaţi, aranjaţi, echipaţi corespunzător şi abandonaţi pustietăţii de către Ema care făcuse deja cale-ntoarsă. Mai precis la ora aia plecam pe traseu. Necunoscutul se aşternea la picioarele noastre sau, mai bine zis, se ridica deasupra capetelor noastre, că erau nişte dealuri nalte de jur-împrejur. Nu ştiam unde merem, nu bănuiam când vom ajunge şi habar n-aveam unde-o să dormim, căci n-am mai fost niciodată la Urşici. Bogdan avusese pretenţii la ceva Târsa sau Prihodişte din inima Platoului Luncanilor, sau la cătunele de peste vale, Strungari şi Prisaca, pe unde mai umblasem. Cel puţin eu. Dar m-am împotrivit vehement aşa că am ajuns să vedem Urşicii, undeva prin comuna Boşorod, deasupra Luncanilor. Având în vedere cele de mai sus, Bogdan s-a documentat serios, citind tot ce-o găsit pe net referitor la zonă, în speţă lucruri faine dar expuse excesiv-melo-dramatic despre daci, comori, urşi, ursitoare, lupi şi vrăjitoare. Pe care, bineînţeles, nu le-a ţinut numai pentru el ci mi-a împuiat capu’ şi mie, timp de două zile.
     Când am pornit la drum zăpada era de vreo câteva deşte pe jos şi fulguia uşor din când în când. După zece minute ne-am oprit să mai dăm jos din bulendre (amândoi) şi să tragem o pipă (numa’ Bogdan). Gheaţa de sub zăpadă ne cam îngreuna mersu’, dar ne-am descurcat, mai ales că unora dintre noi nu le mai tăcea gura. Habar n-am după cât timp am ajuns la capătul văii pârâului Purcărete, sau cam aşa ceva, după care au început serpentinele. Parcă nu se mai gătau. Într-una din descrierile citite de Bogdan se pomenea de „râpe ameţitoare”, de stâncării impresionante, de drumuri înguste de nici doi metri dar pe care puteau mere şi camioane de patru metri lăţime şi altele asemenea. Tot am aşteptat să apară. Nimic. Iniţial m-am gândit că am luat-o noi pe drum greşit, dar în final am juns în sat la Urşici, deci posibil să fi mers antemergătorii noştri prin alte părţi şi să fi confundat reportajele. Treaba lor. Cert e că după un ceas şi ceva am făcut o pauză de alimentare cu ţuică şi clătite cu brânză, lângă ceva ce aducea a stânci, dar nu erau nicidecum impresionante. Hodiniţi şi îndestulaţi am plecat mai departe. Vreo şapte kilometri, ce păreau că se lungesc cu fiecare pas făcut, mai ales că ningea tot în reprize, dar mult mai sănătos, iar zăpada creştea şi creştea. Şi creştea.
     Posibil ca ăia care-or făcut drumu’ să fi fost dintre cei care nu-l suportă nicicum pe Macedonski cu Noaptea lui de decembrie cu tot şi, implicit, cu parabola drumului drept. Băi nene, atâta am mers lungind-o pe dealuri de ni s-a urât iar la Bogdan i s-o făcut foame. Mie numa sete. Aşa că ne-am oprit într-o curbă mai răsărită, de unde se vedeau împrăştiate câteva gospodării, şi am destupat o bere la doză cărată de el, să-i mai uşurez rucsacu’ şi să nu i se mai facă foame aşa des. Până o apucat să-şi devoreze sandvişu’ io am făcut la poze printre crăcile pomilor. Nu prea multe că ningea şi era frig. Bogdan o gătat de mâncat, şi-o aprins o ţigară şi o început să tropăie pe loc, apoi m-o întrebat, absolut fără nici o legătură cu evoluţia discuţiei de până atunci, cam câte grade cred io c-or fi afară. I-am răspuns politicos că nu ştiu. Băăă, parcă i-am dat foc. O început cu criticile: că ce, asta-i organizare, nici măcar un termometru’ amărât nu-s îs stare să car după mine? Io, să mă apăr, îi spun sincer că n-am acasă termometru’ de apartament decât de-ăla mare, cu cadru de lemn şi-i bătut în cuie pe perete... La care el zice că „nu, băăă, de-ăla mic, de-l pui sub braţ”! Am început să râd cu hohote cam ascuţite şi m-aş fi tăvălit pe jos dacă n-ar fi fost aşa frig.
     Oricum, efectul imediat al hohotelor mele a fost că am dat de civilizaţie. Aproape instantaneu am auzit lătrat de câini. Care băteau ca la urs. Noi, nişte amărâţi de orăşeni. Pornim spre sursa lătratului. Iniţial am crezut că acolo-i şcoala din sat, luându-ne după cele citite şi expuse public de către Bogdan. Da’ nu. Am dat doar peste prima gospodărie aşezată de-a lungul drumului din Urşici. Când dăm şi de gardul împrejmuitor vedem şi lansatorii de ham-ham-uri. Trei câini. Unu’ arţăgos tare, alţi doi mai timizi, că şedeau mai departe. Arţăgosu’, după ce trecem de el, se scoboară-n drum şi se ia după mine. Că după Bogdan n-avea cum. Nu-l prindea! Când îl simt că chiar vrea să-mi capseze bunătate de nădragi de camuflaj, mă întorn spre el şi-i zic: „Meeei măăă, acas’!”. Dihania nimic. Avea chef de poveşti. Mă las ciuci şi dau să-l privesc în ochi, că aşa am auzit io că se practică pe la discuţiile psihiatrice, sau pshianalitice sau cum pshi… o fi. Animalu’, nedus pe la şcoală, o lasă mai moale cu lătratu’ şi întoarce capu’-n altă parte. Când mă ridic şi dau să plec, iar l-apucă vitejia. Ne-am hârjonit noi aşa până-am ieşit pe vraniţa ailaltă şi el o capitulat. Adică n-o mai venit după mine că de lătrat nu s-o lăsat. Între timp am văzut şi pe-o tanti, ce s-a uitat la noi în timp ce strigam „zua bună” şi făceam cu mâinile, da’ n-o zis nimic aşa că nici noi n-am insistat, deşi ne-ar fi prins bine câteva minute de hodină pe-o laviţă la căldură. După câţiva zeci de metri facem popas, să se mai hodinească şi Bogdan de la atâta fugă şi să trag şi eu câteva poze la crucile de după gard. Lăsăm rucsacii jos şi dau să pozez da’ nu prea am ce, că scrisu’ e pus de-andoaselea. De obicei, într-un cimitir normal, când stai la picioarele mortului vezi ce-i scrie pe cruce. Aci nu! Scrisu’ e expus în partea cealaltă. Aşa că sar gardu’, mă bag pe după pomi şi ajung să desluşesc ce mă interesează. Când arunc din întâmplare o privire printre crăcile prunilor, văd proprietaru’ terenului pe care mă aflam îndreptându-se spre mine. Acum, că se îndrepta nu era bai, problema o constituia furca ce-o purta lejer pe-un umăr. N-am mai stat să fac artă fotografică cu motive macabre şi, ca o zvârlugă, peste gard, am fost napoi în drum. De aici aţă către moş, nu cumva să vie el la mine. Am beut o ţuică în ninsoare, am povestit, că s-o înnmuiat şi moşu’ şi-o lăsat furca jos (de fapt cred că venise să ducă fân la oi, totuşi), apoi am plecat iar la drum, nu înainte de a întreba dacă mai sunt case mai încolo, să ne lase oamenii să dormim în vreun pod cu fân. Răspunsul a fost extrem de încurajator, ceea ce ne-a mobilizat să mergem cât mai departe: „Di ce să dormiţi în şură, că doar au oamenii case!”.
     Frecându-ne mâinile de bucurie şi, mai ales, de frig, am plecat mai departe. Nu mult. Numa’ până la şcoală, dar prin viscolu’ ce să pusese o părut drum lung. La şcoală, pitită între nişte cireşi şi, nici mai mult nici mai puţin decât 23 de brazi, am mâncat. Bogdan ar fi adăstat peste noapte în prispa închisă, că era o scândură lipsă, pe unde te puteai strecura. Io nimic, era abia trecut de unu, no, poate spre două, mai era lumină multă, vreme de umblat, alea-alea. Se întuneca abia pe la cinci jumătate. Aşa că n-am stat. Ci am plecat prin viscol. Noroc că urgia ori n-o durat mult, ori am dat noi de-o zonă mai ferită, că s-o potolit. Într-un loc fain, iar cruce între garduri. Iar poze. Şi, culmea, iar câini. Numai că de data asta nu mai erau trei. Ci şapte. Mai pe-o latură, o gospodărie. Ne-am fi dus până la ea, să adăstăm un pic, da’ cerberii nimic. S-or pus în mijlocu’ drumului şi gata. Nu ne-or lăsat să trecem. No, şi ce să faci? Te pui cu dobitoacele? Aşa că am mers pe drumul principal, dacă ceea ce vedeam noi prin nămeţi se putea numi drum. Într-un târziu, din spate mai să mă calce-o maşină. Noroc că n-avea viteză. Bine, n-avea nici măcar lanţuri. Eeeeeee, dacă ar fi fost un jipan aş mai fi zis! Da’ o Dacie amărâtă, şi 4 x 4 cum era, să mă calce? Nu m-am lăsat şi m-am ferit. După 15 minute o ajungem din urmă. Nu, nu se împotmolise, doar că ajunsese la destinaţie. Iar poveşti, iar chestii de cazare. Omu’, tânăr de data asta, ne îmbie la el acasă, că la casa unde eram nu prea ar fi stat cică nime noaptea aia, că mereau toţi la nuntă în Luncani. Ne zice cum să ajungem. Când am auzit am refuzat instantaneu. Era casa păzită de cerberii ăia şapte.
     Şi iar am plecat înainte. Zăpada era undeva pe la genunchi. Am mai urcat vreo două dealuri. Am mai trecut pe lângă o casă, da’ nu ştiu de ce ni s-o părut a fi cam departe aşa că am mers mai departe. Şi-am mai urcat un deal apoi am ajuns la căpăt. La capătul poienii. În faţa noastră se întindea pădurea şi întunericul. Bine, mai păreau să fie două drumuri undeva pe sub zăpadă dar amândouă duceau în pădure şi în întuneric. Aşa că ne-am întors. La un momnet dat, vedem o altă casă. Şi merem spre ea. O luăm oarecum pe scurtătură. Ghinion. Scurtătura ducea pe lângă o zonă cu nu-ş’ câţi pari de fân păziţi de oi. Sau înconjuraţi, mă rog. Bineînţeles, erau şi nişte ciobăneşti mioritici corespunzători care dormeau în mijlocul fânului. Dar au percutat imediat ce ne-au văzut prin ninsoare. Noroc cu baba de dădea fân la oi că i-o izgonit de lângă oasele noastre îngheţate. În sfârşit, iar poveşti, iar solicitări de cazare nocturnă. Iar refuz. Că moşu i-i beteag, că n-are unde să ne primească, că mai bine merem noi la casa de pe dealul celălalt (ăla de ni se păruse departe), sau, mai bine, de ce nu coborâm noi în Luncani, că este timp şi putem mere să dormim la hotel în Călan. Deja gluma era groasă rău, că se întuneca. Ce să-i mai explici babei? Am plecat spre casa ailaltă.
     Şi merem noi ce merem, ca-n poveşti, că-n jur totul era de poveste da’ n-aveam noi chef de admirat, până ajungem la casa cu pricina. Nici n-am mai băgat în seamă câinii. Am trântit rucsacii în zăpadă că nu mai aveam putere să-i aşezăm frumos. Deja trecuse de cinci jumătate, da’ mai era o ţâră de lumină. Şi-n lumina aia chioară, ce stătea să-şi dea şi ea sufletu’ de sfârşit de zi de iarnă, o apărut în sfârşit, tanti Mărioara! Care o avut puterea să ne spună-n faţă că nu, nu putem dormi acolo!

     Sfârşitul primei părţi.

Lenin: „Comunismul înseamnă puterea sovietelor, plus electrificarea întregii ţări”

Raport de tură (6)

Urşici. Mergând lela prin nămeţi – partea a 2-a

     Vorbele lu’ tanti Mărioara mi-or ajuns la inimă. Dacă n-ar fi fost atât de frig m-aş fi topit. Dar aşa am îngheţat. Deja căutam cu privirile parii de fân sub care să ne culcuşim noaptea. Sau barem un troian de zăpadă, în care să ne săpăm un iglu. Am căutat degeaba, că se lăsa noaptea. Prin urmare, am forţat negocierile. Cine suntem, cum suntem, de unde suntem. Că unde eram habar n-aveam. Şi, mai ales, ce voiam. Tanti Mărioara, la argumentele noastre, mai să plângă ca Băsescu la retragerea lu’ robocapu’ de Stolojan. Da’ nu s-o lăsat. Că nu, că cică or mai fost oameni răi prin zonă, iar ea-i femeie singură, că bărbatu’-i la oi mai la vale, copilu-i nevenit acasă şi alte chestii de-astea. Până la urmă n-am mai rezistat şi-am zis răspicat cu lacrimi în ochi (de frig): „Zîce-ţi-ne unde să dormim la noapte, vreo şură părăsită ceva, numa să nu ne deie bunu’ Dumnezeu cu bulgări în cap!”.
     Ei, după aia s-o schimbat problema. Cerându-şi necontenit scuze că nu ne poate primi în casă la căldură, nici în şură la fân, tanti Mărioara ne-o arătat o altă gospodărie. Care, bineînţeles, era pe alt deal, după ce treceai de-o vale. Vreun sfert de oră de mers. Nu-i mult. Da’ io voiam siguranţă. Adică să ştiu că ăla-i ultimu’ drum care-l fac. Cel puţin în seara aia ce tindea să se facă noapte. „No, n-aveţi grijă, că nu stă nime-n ea de vreo zece ani. Îi tăt a noastră, c-am cumpărat-o după ce-or plecat oamenii!”. Wooowwww! De aici încolo n-am mai auzit ce-o zis. Până să se dezmeticească Bogdan, io eram cu rucsacu’-n spate şi mă prăvăleam spre valea ce ducea la celalalt deal. Nu peste mult timp Bogdan m-o depăşit în viteză, că parcă dulăii din spatele nostru prea aveau chef de negociat chiria pentru casa părăsită. Am traversat un izvoraş, am apucat pe drum înzăpezit şi am mers în continuare. Nu prea departe, da’ cam mult, că era zăpadă nespartă. În cele din urmă am dat de un gard ce abia se mai ţinea în picioare. După gard, am trecut de-o poartă căzută-ntr-o rână, abia ieşită din zăpadă. Şi imediat am zărit casa şi şura.
     Adăpostul nostru pentru noapte nu prea aducea a adăpost. În primul rând şura n-avea pic de fân, după cum nu mai avea nici pic de acoperiş, că se prăbuşise. În schimb era plină cu zăpadă. Pe de altă parte, casa avea acoperiş, da’ n-avea sticlă la ferestre ci doar sub formă de recipiente de bere, rachiu şi chiar de Ballantine’s, în care bănuiesc c-or ţinut oamenii uleiul. Nu mai avea nici sobe decât sub aspect de ruine, dar beneficia de găuri prin care-ţi încăpea pumnul în pereţii de bârne. Tavanul din camere se prăbuşise pe alocuri exact pe paturi, dar am dibuit între ele un loc cât de cât rezonabil unde să întindem o prelată, peste care să aşezăm sacii de dormit. Bogdan o găsit chiar şi-un măturoi, care se cam descompunea, că să deie-ntr-o lăture gunoaiele mult prea evidente ca dimensiuni. Totul la lumina frontalelor. Două dulapuri cu uşi scârţâietoare, o masă şi o laviţă constituiau restul mobilierului.
     Următorul lucru pe care l-am făcut în vederea supravieţuirii, urmând îndeaproape lecţiile maeştrilor de pe Discovării, a fost aprinderea focului şi achiziţionarea combustibilui necesar pentru câteva ore. Bogdan, dacă l-aş fi lăsat, ar fi făcut pălălaia taman în mijlocul căşii, dar l-am convins să rânească totuşi zăpada din faţa trepţilor. Pe-o tablă am aşezat câteva cărămizi smulse din sobele prăbuşite şi am încropit o vatră, apoi deasupra am aşezat o uşiţă de sobă cu rama ei cu tot pe post de grătar. Lemne, destule printr-un şopru. Cum lenea şi frigu’ erau prea mari ca să mai facem focul ca la carte, adică să facă Bogdan aşchii cu toporu’ cărat de mine, am pus grămadă nişte lemne-n vatră, Bogdan o turnat deasupra jumătate din sticla de benzină cărată după el, ne-am îndepărtat corespunzător şi am aruncat o hârtie aprinsă în direcţia bombei astfel improvizate. Cum afară cam bătea vântul şi ningea pe rupte, am ratat de vreo trei ori ţinta, da’ în cele din urmă am trăit în miniatură ceva ce a adus a undă termică declanşată în urma exploziei unei bombe atomice. Iniţial am avut impresia că sprîncenele noastre au avut de suferit în mod dramatic. Dar n-am avut timp de verificări, pentru că după ce s-o gătat benzina şi focul o dat să se stingă. Mă rog, în cele din urmă l-am aprins temeinic.
     Asta era pe la şase, şase şi ceva, fix. De la ora aia a început aşteptarea. Cum ce aşteptare? Să treacă mai repede seara şi noaptea. Aşa că am scos laviţa lângă foc să avem pe ce şede, Bogdan o început să povestească şi eu să ascult. El zice că şi io aş fi vorbit, poate chiar mai mult ca el, da’ nu-mi vine să cred. Am stat în jurul focului până pe la unu noaptea, cică să dormim cât mai puţin, să nu se fie frig prea mult. Am tras şi-o fasole, fiartă acasă de tanti mami lu’ Bogdan şi preparată ca-n armată la ceaun. Bine, în oală de aluminiu. O mers cu nişte ţuică şi apoi un vin. Problema era că nu puteam să vorbim liniştiţi deoarece, tot din zece în zece minute, trebuia să ne ridicăm de pe laviţă şi să aruncăm mormanele de zăpadă de pe capetele noastre. Căci ningea ca la un potop polar.
     Când ne-am săturat să ne mai afumăm la propriu, Bogdan a proptit măturoiu’ în uşă să nu vie vreo pisică, apoi am demarat altă acţiune: înfofolirea. Adică am luat pe noi toate hainele pe care am fost în stare să le cărăm în rucsaci, respectiv toate perechile de pantaloni, tricouri, polare, izmene şi cagule. Personal, eu nu mi-am găsit toţi ciorapii şi toată noaptea l-am bănuit pe Bogdan că mi i-a şutit. Dimineaţa i-am văzut însă zăcând printre cepele îngheţate de pe masă, dar nu ştiu cum or fi ajuns acolo. Cea mai rămas din noapte a părut înfiorător de lungă. Frigul îţi muta nasul din loc de-l scoteai prea mult timp din sacul de dormit, un vânticel subţire şuiera lejer prin găurile din pereţi, împrăştiind şi puţină zăpadă, Bogdan sforăia din toate poziţiile şi, colac peste pupăză, ne-am trezit pe la zece. Zece şi zece. No, cum să nu fie o noapte lungă? Un strat subţire de gheaţă se formase între sacul de dormit şi supra-sac, aşa că am avut de lucru în plus cu împachetatul.
     Bineînţeles, am mai pierdut timpul vreo două ceasuri, am mâncat ce-o mai rămas din fasole, ne-am dezmorţit oasele, am stins focul da’ n-am strâns vatra, am lăsat mizeria la locul ei, la fel cum am găsit-o că era păcat să intervenim în ecosistem şi am plecat. După cinci minute auzim strigăte. Voce de bărbat. După un timp vedem şi bărbatu’, cocoţat într-un par de fân de pe dealu’ celălalt şi aruncând demâncare la oi. Posibil şi la două vaci. După încă câţiva paşi, desluşim şi vorbele din voce: „Ursuuuu, băăăăă!”. No, ziceţi şi voi dacă nu v-ar tresări niţel inima auzind asemenea vorbe în pustietăţi? Nu ne-am înfricoşat prea tare, în primu’ rând că suntem viteji, apoi datorită faptului că ne-am dumirit imediat: omu’ ne confundase pe noi cu bestiile carpatino-brune, aşa că am strigat şi noi la el să steie liniştit şi să nu sară din vârfu’ parului. Mai nimerea, Doamne fereşte, cu partea nerecomandată în vreun corn de vacă!
     Întâlnirea de dimineaţă cu tanti Mărioara a fost mult mai amicală decât cea din seara precedentă. S-o dumirit şi ea că om fi noi oameni fioroşi la înfăţişare şi îngheţaţi la exterior, dar în rest bandiţi nu suntem decât în sensul periorativ al cuvântului. Drept urmare ne-o invitat în casă şi ne-o aşezat la masă, unde am beut, împreună cu vecinu’ ce venise s-o ajute cu animalele, restul de vin ce-l cărasem după noi. Am povestit, am încheiat pretenii şi am stabilit legături trainice, astfel încât data viitoare când om mai ajunge prin zonă să nu mai înnoptăm te miri pe unde. Într-un final ne-am pornit din nou la drum, io tot timpul cu deştiu’ arătător de la mâna stângă fie-’n gură, fie-’n zăpadă că mi-l arsesem zdravăn de dimineaţă când încercasem că iau oala de pe foc prinzând direct de sârma ce ţinea loc de toartă.
     Drumul spre Balormir, şi de acolo spre Subcetate şi Haţeg l-am găsit uşor că era singura spărtură într-o pădure deasă de brazi. Altfel, ninsoarea deja exagera cu activitatea şi cădea de ziceai că acuş-acuş se sfârşeşte lumea. De prăpădit lumea nu s-o prăpădit, dar am pierdut noi drumu’. La o curbă mai acătării, ce beneficia şi de o intersecţie pe măsură, am luat-o tot înainte, ca ruşii, în loc să întoarcem armele la 180 de grade ca românii. Prin urmare ne-am trezit şi noi că ni se gată calea, ce s-a prefăcut din drum în cărare, apoi în simplă urmă de vulpe ce se strecura printre brazi. Da’ no, tot ca ruşii, am răzbit şi noi şi, într-un final am ieşit deasupra Balomirului, unde am mai luat o gustare mică, apoi am ţinut-o aţă spre gara de la Subcetate. Am ajuns cu jumătate de oră înainte să vină personalul… vai de mine, scuze! Înainte să vină regio-ul de Petroşani. Sau interregio-ul, ce-o fi fost. Aşa că ne-am dat şi noi, pentru prima dată în viaţa noastră, în România, cu asemenea panaramă de tren ce aducea izbitor cu personalul de până mai ieri. Am fost tare mândri, şi ne-am şi pozat cu respectivul tren că am avut timp până-n Simeria, unde Ema îl aştepta pe Bodan în gară, respectiv până-n Deva, unde Mihnea mă aştepta pe mine acas’ la Dică-sa. No gata!

Raport de tură (7)

Cheile Râmeţului, pe gheaţă! (prima parte)

     Stând eu şi lecturând raportu’ de tură lansat în eter de Axânte aproape înainte de încheierea expediţiei sau cel puţin concomitent cu desfăşurarea ei, am ajuns la concluzia că merită efortu’ de a fi completat. Raportu’, nu Axânte. La Axânte ce să mai completezi, Doamne iartă-mă! În primu’ rând lucrul trebuia făcut pentru că ne-a lăudat şi pe noi ăştia de la „Kogaion” Orăştie, că pe ei, cei de la „Trascău Corp” Zlatna îi laudă încontinuu, exemplu’ tipic de apreciere fiind faptul că acceptă să le fie preşedinte de când s-o înfiinţat clubu’ şi până în zilele noastre. În al doilea rând, omu’ nostru, poate şi din cauza modestiei, nu a spus totul, aşa încât se cuvin a fi făcute unele precizări complementare, care să poleiască cu platină aura de eroi pe care ne-am creat-o parcurgând traseul prezentat mai jos.
     Aşaaa! Nu mai repet motivele expuse de Axânte. Unele melodramatice şi sentimentale, despre poze admirate la alţii şi fete morgana de gheaţă inaccesibile, nu de alta, da’ la căldură nu rezistă. Altele pragmatice ori laudative, gen „concert caritabil” (normal, a lu’ PLUS NOI, formaţia de folk în care activează şi Axânte), „câteva zile de foarte frig” (mulţumire la adresa divinităţii), „un Zoli extrem de entuziast” (din păcate, entuziasmu’ l-a costat un polar nou-nouţ), ori „câţiva oameni de bine şi hotărâţi din Orăştie” (ăştia eram noi, da’ aici se pune problema cât de hotărâţi, că io m-am decis numai cu câteva ceasuri înainte, şi cât „de bine”, dar vom analiza aspectele etice şi morale cu altă ocazie). Important este că s-au decis să plece oamenii şi să mă ieie şi pe mine, precum şi pe Ovidiu. Să mai facem şi noi (în speţă Ovidiu), filmări pentru vreun îndepărtat film documentar sau emisiune sau ce-o ieşi.
     Acum, nu ştiu cum să zic, că mi-e şi ruşine să zic. Nu mai zic. Intru abrupt în subiect, că o să mai am ocazia să vă povestesc lucruri deja povestite. Plecarea din Alba era programată de-cu-seară fix la ora 8.30. Am reuşit să obţinem de la Radu, care înnopta prin Cetate, o amânare pentru 9 fără un sfert, cât să aibă timp şi microbuzu’ de Deva să parcheze lângă Profi-u’ din gara din Alba. Pe la 9 şi un sfert o venit Radu cu maşina şi ne-o recuperat, că îngheţam. Şi aşa am ajuns acasă la Fred. Sau la Sorana şi la Fred. Mă rog. Noroc cu noi, că altfel ăştia dormeau toată ziua, pentru că în momentul în care am intrat pe uşă lumea abia crăcăna ochii şi cică sorbea fiecare din câte o cană de ceai. Clau, cel puţin, sunt convins că mai dormea încă, deşi era trează. Cea mai veselă şi sprintenă vietate din casă era o pisică ce se zbenghuia de mama focului şi m-a cam pus pe gânduri, că prea îşi făcea de lucru pe lângă bocancii mei. I-am verificat la plecare, da’ nu erau uzi pe dinăuntru. No! S-o stat la poveşti, s-o mâncat, s-o băut la cafele şi ceaiuri în neştire, o venit Axânte, s-o reluat totul de la început şi aşa mai departe. Că doar oamenii fuseseră la concert la PLUS NOI cu o seară înainte şi erau cam obosiţi. Se poate să fi fost muzica dată cam tare! Altfel nu-mi explic.
     Am plecat. Cu două maşini. Orăştia şi Deva cu a lu’ Radu. Restu’ lumii o încăput cu tot cu bagaje în duba condusă de Axânte. La prima curbă în Alba ne-am rătăcit. Radu făcu dreapta, Axânte stânga. Sau invers. Ne-am regrupat, după o grămadă de telefoane, undeva prin Ampoi. Cartierul Ampoi, nu firişoru’ ăla de apă ce mai curge pe lângă oraş. Că doar oamenii nici măcar bagajele nu le aveau făcute şi trebuiau să se aprovizioneze. Până la cabană la Râmeţ ne-am mai oprit în următoarele puncte sau cu următoarele ocazii: să bage Axânte benzină, motorină sau petrol, că nu ştiu cu ce funcţionează duba lui; să-şi cumpere Radu papuci de la „Record”; să lăsăm o babă să treacă strada prin Sîntimbru; să-şi cumpere Radu pită boamfă din Teiuş; să ieie Axânte la ocazie un popă ce merea la mănăstire la Râmeţ; să-şi recupereze Axânte oglinda retrovizoare de prin zăpadă după ce s-o frecat de unu’ şi de altu’ prin Geoagiu de Sus sau prin Stremţ; să se deie jos popa la mănăstire; să-l binecuvânteze popa pe Axânte care patina pe gheaţă cu maşină cu tot; să… Cred c-o mai fost o oprire, poate două, da’ am uitat!
     Mă rog. Ideea e că am ajuns la cabana Râmeţ, da’ Radu tăt n-o încetat cu cobelile lui. Că ui ce vreme caldă îi afară (minus 4 grade Celsius), că n-avem noi norocu’ să merem „pe apă”, adică pe gheaţă, că va trebui s-o luăm pe Brîna Caprii, că-n sus, că-n jos. Clau îi arăta porţiunile îngheţate bocnă din pârâiaş, Radu le vedea imediat numa pe ălea ce-i conveneau, unde bolborosea apa mai ceva ca-ntr-un cazan, pe sobă. La un moment dat le-am zis să gate cu gâlceava că mă stresează atâta incertitudine. Vedem la faţa locului. Adică la cablu’ care urcă spre Brîna Caprii. Şi-am luat-o la picior. Aştia de la „Trascău”, mai sprinteni sau mai degrabă dornici să se vadă iute-iute la cabană, or ajuns primii la punctul nevralgic, or pipăit gheaţa şi, fără nici o consultare prealabilă cu restu’ lumii, or decis că se poate. Bă, atâta lipsă de democraţie rar am mai văzut! Mai mult, chestia cu pututu’ m-o cam pus pe gânduri. Nu de alta, da’ mie gheaţa îmi părea şubredă rău, mai ales că în unele locuri se afla sub apă, contrazicând, aparent în mod flagrant, toate legile fizicii. În plus, numa ce i-am văzut pe oamenii în cauză oprindu-se şi echipându-se cu colţari, pioleţi, bocanci cu şenile şi alte gadget-uri alpinistice. Aşa să tăt mei pe gheaţă că, vorba lu’ Axânte, dai bine-n poze! Cât despre utilitatea practică n-aş vrea să intru în detalii din moment ce noi, oamenii „de bine”, am reuşit să parcurgem traseul şi fără accesoriile amintite. Spre exemplificare, cel mai sprinten dintre toţi a fost Ovidiu care fugea şi filma, filma şi fugea, bălăngănind camera în toate direcţiile şi surprinzând expediţionarii în tot soiul de ipostaze impresionante. Vreau să spun mult mai impresionante decât în realitate, da’ să nu ştie nimeni!
     Am ajuns cu bine la „bifurcaţia” cu cărarea ce-o taie pe Brîna Caprii. Adică vreau să zic că n-o păţit nimeni nimic, cu toate căzăturile trase până acolo, majoritatea fiind executate la aterizare cu partea dorsală, evitându-se astfel alte membre mai puţin cărnoase, precum coatele (majoritatea goale) sau capetele (unele seci). Stânca ce-ar fi trebuit escaladată era acoperită cu zăpadă şi gheaţă, aşa că nici cablu’ nu se prea vedea. I-am mulţumit în gând lu’ Zoli că a luat-o prin „apă” şi am ajuns şi noi la „portal”, o chestie ca un tunel de câţiva metri prin care se zbenguie pârâiaşu’. Gheaţa sănătoasă, da’ unii din noi am evitat însă să ne jucăm cu focul aşa devreme şi am ocolit „portalu’” pe deasupra. Că se poate. Şi am mai mers noi ce-am mai mers. Vreo sută de metri. Până la „bolovan”. Acu’ nu ştiu dacă denumirile sunt aceleaşi în realitate, da cine a mai fost prin Cheile Râmeţului ştie despre ce-i vorba, iar cine n-a fost nu contează, ia de bun tot ce zic eu. Şi aşteaptă continuarea!

Raport de tură (7)

Cheile Râmeţului, pe gheaţă! (partea a doua)

     Aşa! Să revenim. „La bolovan”, bai mare. Sau baiuri mari, sau cum o fi pluralu’. C-or fost mai multe. În primu’ rând că trebuie să te caţeri vreun metru’ jumătate. Nu râdeţi, că pe stâncă netedă ca-n palmă şi acoperită cu gheaţă e-o adevărată aventură. Ăia mici n-ajung să se prindă de-o zdreanţă de cablu’, ăia durdulii (da’ cică-n cazul nostru nu s-o pus problema!), nu prea încap printre bolovan şi stâncă, aia mai subţirei riscă să se scurgă printr-o crăpătură gen crevasă… Aşa că s-o stat muuult acolo! Ovidiu, după ce s-o văzut dincolo de bolovan, avea chef de filmat scene spectaculoase şi chiar o avut tupeu să ne pună să trecem peste el şi cameră, mergând crăcănaţi. La Radu i-o reuşit figura, că na, îi Radu, da’ io l-am pus la punct pe Ovidiu, l-am blagoslovit şi l-am determinat să se deie jos şi să-mi facă loc, că nu-mi stric io bunătate de pantaloni crăcănându-mă din cauza lui pe stânci. Şi m-o ascultat, nu de alta, dar se înţepenise între doi bolovănei mai mici şi-i îngheţaseră mâinile. În al doilea rând, „maghiaru’” de Zoli, cum îl alintă Axânte, o făcut pe samariteranu’. Adică stătea să deie şi el o mână sau un picior de ajutor la ăia nevoiaşi, şi să-i zvârle dincolo de bolovan. O stat ce-o stat, o ajutat ce-o ajutat, da’ până la urmă inevitabilul s-a produs. Conform zicalei că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, samariteanismul lu’ Zoli i-o adus cel mai mare necaz: o patinat cu-n bocanc (el, şmecher, ţinea colţarii la vedere, pe rucsac, pentru poze), şi s-o proptit într-un cot, de bolovan. Că s-o proptit nu-i bai, că el cică nu s-o lovit, da’ când s-o uitat mai bine, polaru’ lui ăla nou flutura ca steagu’ României în decembrie ’89. Găurit adică! Aducându-şi instantaneu aminte de promisiunea făcută, că-l duce-’ntreg acasă, lui Zoli i-o pierit chefu’ de făcut fapte bune pe lumea asta pentru a beneficia de clemenţă pe lumea ailaltă. Aşa că o suduit elevat şi poliglot într-o maghiară cu trimiteri româneşti, sau o română cu influenţe maghiare, o lăsat postul de lângă bolovan liber şi o urcat frumos şi lejer pe gheaţă, pe firul apei. Bineînţeles că la fel am fi putut să facem şi noi, ca să nu ne mai chinuim sărind bolovanul, dar no, nu ne luăm noi românii după toţi „maghiarii”. Noi alegem calea mai grea.
     De „La bolovan” în sus lucrurile sau mai liniştit. În primul rând pentru că am trecut prin locuri înguste, numite (de Radu, cel puţin) „cuptoare”, „căldări” sau ceva asemănător, dar destul de îngheţate şi de line. Apoi pentru că s-au format bisericuţe. Peter cu Adriana o lălăiau undeva în urmă de tot, Axânte cu Fred, Sorana şi Koson fugeau de mama focului înainte, iar noi, ăştialalţi am rămas undeva la mijloc. În toată chestia am văzut şi un lucru bun, în sensul în care speram să găsim cabana dezăpezită, deschisă şi, dacă nu încălzită, cel puţin cu focul făcut. Ţi-ai găsit! Când am ajuns şi noi, „întârziaţii”, Axânte bântuia în rotocoale prin faţa cabanei căutând parcă cheia, iar ăilalţi şedeau ca la picnic în jurul mesei acoperite cu zăpadă şi admirându-l pe Axânte. Normal, o venit Radu şi totul a început să meargă ca uns. O găsit cheia, o descuiat uşa, o deschis obloanele şi fereştile, o făcut focul. Axânte s-a înarmat cu un măturoi şi s-a postat la uşă, curăţindu-ne bocancii de zăpadă. Apoi însă s-a dovedit a fi un adevărat lider. O fi făcut Radu focu’, da’ fumul tot în cameră ieşea, chiar şi după ce s-o urcat pe coperiş să deie jos gogoloiu’ de zăpadă de pe horn. Aşa că Axânte s-o înfuriat şi i-o mers mintea. Nu, nu io plecat, ci s-o gândit să cureţe hornul pe dinăuntru că nu mai avea bietu’ fum cale de ieşire. Cu mânecile suflecate, o scos câteva roabe de mizerii, cenuşă şi zăpadă, după care, socotindu-şi misiunea de salvare încheiată, s-o echipat de scandal şi s-o vârât într-un sac de dormit. La somn, normal. Să tot fi fost ora 3. Adică 15. Nu înainte de a mânca toţi în aer liber, la masa din faţa cabanei eliberată de zăpadă tot de Axânte, ajutat de Fred.
     Apoi ne-am pus la gura sobei. Băieţii la un vin fiert, fetele la un ceai, dar bineînţeles că s-or dedulcit oleacă şi la vinul nostru. De fapt, la vinul cărat de oamenii ce-or benchetuit de revelion dar n-or răzbit să gate toată beutura. Am gătat-o noi în schimb în vreo două ceasuri. În acest timp Axânte s-o pus pe sforăit, urmat de Zoli, după ce o ajuns să fie fericit, în sfârşit, c-o găsit aţă să-şi cârpească polarul. La un moment dat am ieşit până afară să fac nişte poze înainte să se întunece. Radu, după mine. N-am stat mult, suficient însă ca la întoarcere să-i găsim pe toţi ceilalţi, da’ pe toţi, aliniaţi ca sardelele pe priciul din cabană. Cred că dormeau pe aceaşi parte. Am aprins lumânările pe masă, am pus frontalele în acţiune, am început să vorbim între noi. Nimic. Singurele răspunsuri cât de cât inteligibile erau nişte sforăituri sănătoase. În cele din urmă am trecut la planul doi. Am început să prăjim pită pe plită, s-o frecăm bine cu usturoi şi apoi să-ntindem sănătos la unt deasupra. În câteva minute pe prici s-a simţit mişcare, dar regruparea în jurul mesei s-a făcut destul de greoi, o parte dintre pofticioşi având pretenţia de a fi serviţi la pat.
     Mă rog. Într-un târziu, hodiniţi şi sătui priveam toţi pe deasupra lumânărilor de pe masă. Şi, l-a propurea lu’ Clau, s-a luat decizia de a demara o partidă de „bacara”. Nu-i vorba despre cristalu’ cu pricina, şi nici despre jocul de cărţi. Ci de un joc cu zaruri. Pe care cei mai mulţi nu-l cunoşteau şi asta am considerat a fi în avantajul celor ce-l ştiau, adică eu, Clau, Radu şi Ovidiu. Nu dau acum detalii despre regulile jocului, nu de alta dar s-ar putea ca unele să fi fost inventate taman în seara aia. Nu ştiu cine a câştigat prima partidă, da’ nici nu are importanţă. Ceea ce contează e faptul că eu am învins în cel de-al doilea joc, ce s-o gătat pe la vreo unu din noapte. Apoi cea mai mare parte a lumii a mers la culcare, bulucindu-se pe prici, în timp ce eu şi Ovidiu ne-am odihnit lejer pe două laviţe, de-o parte şi de alta a mesei, departe de corul nocturn al sunetelor nazale.
     Dimineaţa s-a lenevit exagerat de mult. Mâncare, ceaiuri, cafeluţe. Ca să vedeţi diferenţele între „Trascău Corp” şi „Kogaion”, trebuie să vă mai spun că toată lumea de la „Trascău Corp” alerga în jurul lui Axânte şi-l serveau cu ce-i poftea inima, că doar îi ditamai preşedintele. Un simplu cuvânt, un gest al mâinii sau o banală ridicare din sprâncene şi dorinţa îi era îndeplinită. Uluitor. Asta în timp ce io îi serveam pe Clau şi pe Radu la pat cu cafeluţa şi cu alte cele. Ideea e că, încă vreo două ieşiri în aceaşi formulă şi o să facem o infuzie masivă de membrii din Zlatna şi Alba la Orăştie. Deja au fost exprimate unele intenţii în acest sens, da’ pe ascuns sau sub formă de glumă, atunci când era Axânte de faţă.
     Într-un final ne-am hotărât totuşi să plecăm. Aceleaşi lucruri ca la sosire, executate în sens invers, mai puţin faza cu măturoiul de la intrare. Am pornit pe-o ninsoare zdravănă, dar cel puţin apa era mai îngheţată decât în ajun. Asta nu a însemnat în mod automat că a fost şi mai sigură. Am reuşit să traversez cu bine până ce-am ajuns „la portal” şi m-am decis de data asta să nu-l mai ocolesc. De unde era să ştiu, păcatele mele, că şi Axânte a avut aceeaşi idee nefericită. Am aflat ulterior din raportu’ lui de tură. La ieşirea din portal, în locul unde trebuia să mă aburc pe mal, gheaţa fusese spartă, aş zice cu intenţie, iar pârâul se vedea bolborosind în toată splendoarea lui. M-am apropiat cu atenţie, am ţintit un loc unde să mă salt şi o cracă de care să mă ţin şi am pus piciorul cât mai aproape de marginea gheţii. Momentul următor ar fi trebuit să fie cel al elanului. Dar m-am ales cu o prăbuşire. Gheaţa a cedat şi m-am trezit în apă până peste genunchi. Nu a fost timp de reflecţii filosofice, nici de înjurături cu iz de ateism în ele. Am pornit la vale câţiva metri până am reuşit să mă salt pe mal. Din fericire, apa a reuşit să pătrundă doar pe deasupra parazăpezilor. Câteva linguriţe acolo. Care, oricum, au îngheţat instantaneu aşa că n-am simţit frigul ci doar un fel de scorojală ce mă cam jena la mers. Dar ăsta să fie tot baiul.
     Restul drumului s-a derulat fără probleme şi, surprinzător, într-o tăcere generală. Părerea mea e că acest lucru nu s-a datorat oboselii, ci apropierii de zona sacră a Mănăstirii Râmeţ sau, mă rog, a cabanei turistice Râmeţ, ce ţine tot de mănăstire. Am evitat pupăturile de despărţire, ne-am urcat fiecare în maşinile corespunzătoare şi am pornit spre casele noastre. Un singur lucru vreau să mai spun. Ştiţi recomandările care se fac la sfârşitul emisiunilor de supravieţuire în natură, în mediul urban sau în cel caznic, gen „Acest lucru/fapt/eveniment a fost realizat de către profesionişti etc.” Prin urmare, la final expediţiei noastre pe gheţurile patriei, vreau să trag şi eu un semnal de alarmă şi să lansez un avertisment: „Nu încercaţi aşa ceva singuri acasă!”. Bye!

Raport de tură (9)

Trofeul Kogaion 2012 (1): Cum NU se organizează un concurs

     Lăsaţi deoparte toate prejudecăţile şi ascultaţi aici: un concurs de turism montan nu trebuie organizat, el se organizează de la sine. Uite, dacă nu mă credeţi, vă promit că de anul viitor o să mă supun şi eu regulii de mai sus, cu atât mai mult cu cât aproape nimic din ce-am încercat anul ăsta nu mi-a ieşit. Adică a ieşit, dar nu cum aş fi vrut eu…
Supărat fiind de anu’ trecut, când unii deştepţi n-au făcut altceva decât să critice înclusiv ceea ce au făcut ei cu mânuţa lor, dar dând vina tot pe mine şi, no, şi pe Clau, aşa ca o extensie de misoginism, am tot dat din gură vreo zece luni că gata, schimbăm radical sistemul de „trofeu”. Văzându-mă nervos, tătă lumea dădea din cap şi aproba, fiindu-le probabil teamă de bătaie. Aşa că m-or lăsat să zic ce-mi trecea prin cap, dar până la urmă or făcut tot cum or vrut ei. Degeaba am urlat eu pe la şedinţele constituite ad-hoc prin crâşme (căci după o tentativă eşuată de incendiere a sediului nu ne-am mai întâlnit acolo de teamă că ne prind pompierii şi restul chiriaşilor cărora aceiaşi pompieri le-au dărâmat uşile, dar asta e altă poveste halucinantă), efectul s-a dovedit în final a fi nul. Şi să vă explic de ce!
     După cum ştiţi, un concurs clasic de turism montan are el câteva probe acolo, să fie mulţumiţi toţi: regularitate (adică umblat pe dealuri sau munţi, depinde de ce ai la dispoziţie), cu arbitri, uitaţi te miri prin ce văgăuni, şi „posturi mute”, adică fără arbitri, plasate inteligent în mijlocul celor mai urzicătoare urzici; proba de alpinism care se poate realiza şi prin tehnica „speo”, cea mai faină, în lipsă de altceva, fiind cea realizată prin copaci; orientare turistică, „cu harta” sau „cu busola”, denumiri nesatisfăcătoare deoarece în cazul „cu harta” poate fi utilizată busola, dar în cazul „cu busola” nu se utilizează harta; probe teoretice cu întrebări din istoria/geografia zonei, din floră/faună, proba medicală sau de prim-ajutor, cele de alpinism, meteo, poate şi altele; probe surpriză; proba culturală etc. Etc. Etc. Pentru asta ai nevoie de tone de hârtie pentru listat chestionare, de zeci de pixuri, de liniare, autocolante (nu auto-colanţi!!!), foarfeci, foi albe, iar chestionare, tabele, foi pentru răspunsuri, fişe de înscriere, declaraţii pe proprie răspundere că eşti sănătos (inclusiv la cap), NTSM-uri, tabele de participare, iar foi albe şi altele şi altele şi altele… Aaaaa! Şi de o brumă de nervi tari! Pe care eu nu-i mai am, că mi i-or mâncat alţii, prin urmare sunt stresant de nervos.
     De aceea, prin septembrie 2011, în timpul unei lungi după-amieze în care am blestemat la greu am emis posterităţii următoarele idei: renunţăm la probele clasice; mergem pe munte de plăcere; să nu mai dăm premii; să fie ceva de genu’: „organizatorii” vin doar cu ideea traseului şi cu nişte amărâte de diplome şi-un „marcăr” ca să se scrie pe ele; locurile de campare le căutăm împreună toţi participanţii; lemnele de foc le adunăm tot împreună; vedem locuri mai multe şi ne simţim mai bine. Wowww! Mi se părea că am descoperit America mersului pe munte. Mai ales că eram încurajat să cred asta, toţi din jur dându-mi dreptate, zâmbindu-mi încurarajator şi clătinând din cap (acum am vaga impresia că nu o făceau cu condescendenţă). Până înainte cu trei săptămâni de concurs credeam şi visam încă la un trofeu cu tabără mobilă, cu rucsaci căraţi în spate, cu locuri nedesluşite de campare, fără hârtii inutile, fără premii şi surprize, chestii de astea. Ţi-ai găsit. M-au saaa-booo-taaat!!! S-au întâlnit toţi şi au stabilit: NU SE POATE! Adică s-au întâlnit toţi, fără mine, şi au stabilit că nu se poate ce vreau eu, nu ce doreau ei. Ce doreau ei se putea. Toate concesiile pe care eram dispus să le fac nu au contat, cel mai important fiind acela să găsim o maşină să transporte şoferii de la un punct să zicem „x” la un alt punct numit generic „y”. Prin urmare, majoritatea decidentă a stabilit totul şi eu m-am supus.
     În plus, mai prin iarnă, am fost sunat insistent de nişte prieteni de munte care mă tot băteau la cap să înscriem „Trofeul Kogaion” ca etapă într-o chestie, faină nu zic pentru cine are nervii şi timpul necesar, numită „Ştafeta munţilor”, un fel de federaţie ce nu e federaţie, ci să-i zicem mini-federaţie regională. Mi-au trimis şi tot felul de regulamente, hârtii, mail-uri şi alte cele pe care nu le-am citit, că n-am avut timp. Până la urmă nici nu ştiu dacă „Trofeul Kogaion” a fost sau nu etapă în „Ştafeta munţilor”, pentru că oamenii de venit au venit dar, cu vreo două săptămâni înainte de concurs, am şi primit un mail prin care mi s-a adus la cunoştiinţă că din cauză că n-am trimis invitaţia la timp concursul nostru a fost exclus de pe lista „Ştafetei”, regulamentul fiind regulament şi nu ne jucăm cu el chiar dacă facem totul benevol, pe banii, timpul şi nervii noştri. Mă rog, eu mă bucur că oamenii au venit şi s-au simţit bine. Nu mai ştiu de la cine era mail-ul că l-am şters instantaneu. În ceea ce priveşte invitaţia nu aveam cum s-o trimit pentru că nu era gata, iar când a fost gata am fost criticat că nu-i lizibilă. No! Io am făcut-o cum m-am priceput şi cum o fac de zece ani încoace. Până acum o fost lizibilă atâţia ani, iar dintr-o dată nu mai e. Eeeteeee, na!
     Aşa că am purces cu trei săptămâni înainte de concurs la organizarea efectivă a acestuia: stabilit traseu, găsit loc de tabără, vorbit cu oamenii, un milion de alte chestii pentru un unic eveniment. Traseul l-am dibuit din trei încercări, la care se pot adăuga altele efectiv eşuate din cauze obiective. Locul de tabără l-am stabilit din timp: pe un ic de pământ în şaua din faţa cantonului forestier din Măgureni, comuna Beriu, judeţul Hunedoara. Am vorbit cu un nene (pădurar, albinar, cioban), ce tăt trăgea la fire electrice în jurul unor pari (cică pe post de gard, ori să-i steie oile noaptea, ori să nu-i fugă albinele ziua), şi o zis că nu-i problemăăă, loc îi destul, apa aproape, lemne uscate berechet. Băi frate, aşa repede n-am mai rezolvat nicodată de un loc de campare pentru zeci de persoane. M-am bucurat, da’ degeaba! O să vedeţi de ce… când o să am timp să vă spun. Dar bănuiesc că cei care au participat deja ştiu.

Raport de tură (10)

Trofeul Kogaion 2012 (2): Când zmeii se transformă-n babe

     Bineînţeles, stresul a continuat în toate zilele premergătoare concursului. Am făcut invitaţia, în care explicam foarte clar cum se ajunge la Măgureni, unde trebe lăsate maşinile şi cât mai ai de făcut de acolo până la locul de campare. L-am anunţat pe domnu’ Costin ce vrem să facem şi dânsu’ o mai venit cu nişte idei, de parcă n-aveam noi destule. Bine, ideile lui au costat bani, iar banii i-a dat din buzunarul propriu. Nimic de zic, în afară de mulţumiri. Am fugit de câteva ori pe la Direcţia pentru Sport să iau cupele şi diplomele. Am răspuns (sau nu) la telefoane date te miri la ce ore imposibile. Acum tre să recunosc: singurul care ar fi avut timp berechet să răspundă la telefoane, că n-avea nici o taină şi nici un serviciu, era Radu. Din păcate n-am trecut numărul lui pe invitaţie, că doar am dat copy-paste la aia de anu’ trecut, când Radu îşi făcea de cap prin Suedia şi nu ne-a îndatorat cu prezenţa sa.
     Într-un final inevitabilul s-a produs: a sosit ziua concursului. Cum oameni de-ai clubului dispuşi să plece c-o zi înainte pe coclauri, pe post de gazde, n-am găsit, am decis să merem doar vineri dimineaţa să vedem ce şi cum om rezolva la faţa locului. Dacă nişte turişti mai nerăbdători ar fi ajuns mai repede, n-aveau decât să ajungă. Oricum, pentru marea majoritate a membrilor „Kogaion” şi vineri dimineaţa a fost prea devreme. No! Servicii, familii, probleme. Aşa că i-am mobilizat pe Elena şi pe Ovidiu din Deva. Oarecum de-ai casei. Am ajuns toţi trei în Orăştie unde urma să ne întâlnim cu domnu’ Costin şi cu Radu, pe la 8.30, în faţa Spitalului Vechi. Fost Colegiu Kun. Actual sediu la „Kogaion”. Bine, şi la alte ONG-uri, firme şi partide politice. Pe domnu’ Costin l-am recuperat urgent direct de la pensiunea unde-şi făcuse veacu’ noaptea. Cu Radu a fost mai greu, da’ totuşi pe la 9.30 am plecat spre Măgureni. Unde urma să-i lăsăm pe cei trei pe post de gazde, pentru că eu şi Radu trebuia să ne întoarcem să rezolvăm ultimele amănunte. Care amănunte erau cât Casa Poporului.
     Drumul spre Măgureni a fost relaxant. Că doar de ce să te stresezi când ştiai exact unde vine pusă tabăra, unde e izvorul, unde se lasă maşinile, de unde aduci lemnele etc. Elena parcă tot boscorodea ceva, că de ce-i lăsăm numai pe ei singuri în munţi, da’ m-am făcut că nu aud criticile. La traversarea pârâului Măgureaua, locul unde ar fi trebuit să lăsăm maşina, Radu se încumetă – că, no, îi Radu – şi urcă până la locul de campare. Ajungem şi noi, locul e superb, priveliştea aşişderea, mai că ne apucăm de montat corturile. Da’ am o presimţire şi mă mai duc o dată la canton să le spun oamenilor că am ajuns. Plec cu Radu pe urmele mele, descui câteva porţi, traversez câteva curţi, strig sus şi tare „uuu-uuuuuuu!”, da’ nimic. Parcă eram la casă pustie. La un moment dat mă chiorăsc pe-un geam. Şi ce-mi văd ochii?
     O babă se lăfăia într-un pat şi trăgea la aghioase deşi era trecut de 11. Mai urlu de două ori fără rezultat apoi bat, gingaş, cu pumnu’-n geam. Baba sare ca arsă, îşi anină chişchineu’ în vârfu’ capului şi iese la noi. Noi, „săru-mâna! ştiţi… concursul… am vorbit cu domnu’…”. Domnu’ era fiul său… adică fiul babei!
     Când a auzit despre ce-i vorba lucrurile s-au schimbat. În rău. Mai întâi baba s-a uitat urât. Apoi o făcut feţe-feţe. Apoi o zis că nu. „Cum adică nu?” am îngâimat ca un bleg. „Io-te aşa! Nu!”, mi-o ripostat baba mândră de tupeul ei. Apoi s-o pus să ne explice că ea o zis de muuuuult că nu putem pune tabăra acolo, ci jos în vale. Adică acolo unde ar fi trebuit să lăsăm maşinile. Şi unde ar fi trebuit să lăsăm maşinile atunci? Pe ea n-o interesa, da’ pe locu’ ei să nu vadă picior de cort. Băi frate, îmi venea să iau baba şi s-o izbesc cu capul de tocu’ uşii. Întreb unde i se găseşte odrasla, adică nenea ăla de 60-70 de ani cu care am negociat iniţial. Asta să mă spurce nu alta, mi-o trântit un „Îi la lucru!” şi s-o baricadat în canton, pesemne să-şi desăvârşească somnul de frumuseţe băbească.
     Simţeam primele simptome ale leşinului. Mi-ar mai fi lipsit ca taman în momentele alea să apară primii concurenţi, gen „mamuţi” cârcotaşi sau „trascăi” ironici. Am plecat bălăngănindu-mă. Ajuns la maşină, i-am oprit pe Elena şi pe Ovidiu din elanul muncitoresc de ridicare a corturilor şi am luat o gură de pălincă. Am făcut o scurtă şedinţă tehnică cu mine însumi şi am comunicat rezultatul celorlalţi. Adică trebuia găsit alt loc de campare. Urgent. Am lăsat maşina unde era şi am pornit să cerem sfat de taină la mănăstire. Şi bine am făcut. Că n-am găsit loc acolo. Da’ ni s-a spus că mai jos de fosta Cabană „Pajişti”, da’ mai sus de sfântul lăcaş, e o poiană mare, lată, lungă şi umbroasă unde puteam adăsta cât vrem, că-i terenul primăriei. Cum ştiam despre ce-i vorba, l-am abandonat pe domnu’ Costin în braţele bucatelor şi odihnei de la mănăstire şi am purces la noua locaţie. Unde, de altfel, am şi ajuns. În mare grabă am despachetat, le-am trasat Elenei şi lu’ Ovidiu sarcinile pentru următoarele ore, le-am acordat drept de viaţă şi campare asupra taberei şi am fugit să marcăm traseul pentru maşini.
     Când am gătat de bătut indicatoarele de hârtie prin pomii de pe la intersecţii m-am mai liniştit şi am luat-o uşurel către oraş. Cu tot cu Radu. Că şi maşina lui trebuie condusă de cineva. N-am apucat să merem prea mult că deja două echipaje de arădeni îşi organizau desantul la Măgureni, încercând să ocupe cât mai puţin loc printre bagajele din jurul lor. Le-am zis să meargă liniştiţi că oricum nu-i nici un organizator în tabără. Parcă nu le-o prea venit să creadă, da’ n-am stat mult la poveşti cu ei că aveam treabă. Până însă să rezolvăm treaba din oraş am dat o fugă la primăria din Beriu să le spunem ce şi cum. Am rezolvat urgent (MULŢUMIIIIM!), apoi ne-am îndreptat spre Orăştie. Era deja după-amiază…

Raport de tură (11)

Trofeul Kogaion 2012 (3): În sfârşit, la corturile noastre

     Bineînţeles, timpul fuge mai ceva ca o căprioară zbanghie când ai multe de făcut. Io ca io, că mă ştiţi, îs harnic, am terminat totul rapid, apoi m-am pus pe aşteptat. Să vie Clau de la lucru, să se aiepte, să-i facă bagajele la Radu, să se urce în maşină şi să plecăm şi noi odată. Da’ acum ziceţi şi voi? Unde poţi aştepta cel mai bine şi mai relaxat? Pe o terasă, normal. Am ales „Rio”, că era aproape de magazinu’ din care, eram mie-’n-sută convins, Clau mai are nişte cumpărături de făcut. Am sunat-o şi pe Raluca (că tot Radu trebuia s-o care), să se prezinte pe terasă că n-aveam chef de aşteptat şi după ea în cazul că oamenii veneau mai repede. N-au venit. Aşa că am avut timp să beau două beri reci. Ultimile beri tihnite, că după a început stresu’ şi prăpădu’…
     Într-un târziu am plecat, iar într-un final am ajuns. Surpinzător, în tabără nu era prea multă lume. Da’ au început apoi să curgă. Unii, care au respectat indicaţiile preţioase oferite de mine, pe jos, că au lăsat maşinile la vreun kilometru. Alţii, care habar n-au să citească ce scriu eu, s-au cocoţat cu maşinile până-n tabără. Până noaptea târziu, sau dacă vreţi până dimineaţa devreme, au tot continuat să sosească participanţi. Că ştiţi, la noi la „Kogaion” e mai lejer un pic regulamentul de participare ca la Olimpiadă. Nu trebuie să ai perioadă de acomodare, că poţi veni pe traseu direct de pe drum.
     Deşi nu mă aşteptam să fie atât de promţi, „mamuţii” din Alba Iulia au sosit chiar pe ziuă. Traspiraţi, fiecare cu câte doi rucsaci în spate şi patru plase în mână, aveai impresia că se duc la plajă, la Mamaia, nu la concurs la Măgureni. Iuliu-baci, un fel de „mamut-şef” că, cică, hă-hă-hăă, doar el a înfiinţat clubu’ ăla acum vreo fix 9 ani şi un pic, tot la un concurs kogaionesc, pe la Crivadia (şi tot în grădina unei babe ce concubina voios cu-un moş), a ajuns, am impresia, ultimu’. Nu pentru că i-ar fi fost greu, sau că n-ar avea condiţie fizică, nuuuu… Doamne Maica Domnului! Avea. Da’ mai avea şi o sticluţă de 150 de ml de Alexandrion. Ştiţi voi, de aia mai mică care se există prin alimentare. Şi fiind sticluţa aşa mică, bănuiesc că nu voia s-o’mpartă cu ăilalţi amărăşteni pe care-i luase cu japca după el: Roxana, Anca şi Paul. Abia l-am convins să-mi deie şi mie o gură. De Alexandrion. Mi-o dat. Da’ o fost foarte atent să iau numa chiar o gură, după care o cerut, într-un mod imperios, să-i returnez sticla. Mă rog, sticluţa. Pe care nici n-am mai văzut-o la faţă.
     Cum ziceam, lumea venea, şi venea, şi venea… La un moment dat mă speriasem. Dacă nu ajungea muntele pentru atâţia veniţi? Băăăăiiiiiiiii, era nasol! România avea tendinţa să se mute la Măgureni. Din Arad, Alba, Tg- Jiu, Piteşti, Zlatna, Cluj, Hunedoara, Deva, Aiud, Sibiu, Bucureşti şi cine mai ştie de pe unde, toţi luaseră cu asalt Munţii Şureanu, deşi nu prea mai fuseseră în viaţa lor pe acolo. Da’ au ajuns şi, ce-i mai important, au ajuns fără să se rătăcească. Nu acelaşi lucru se poate spune despre oamenii „casei”, adică despre orăştieni, un fel de localnici cum ar veni. Or auzit ei că, cică, e un concurs pe la Măgureni şi ce şi-or zis? Merem şi noi, să punem de-un grătar. Şi s-or dus. Adică, vreau să spun, că s-or dus la Măgureni, nu că or ajuns la concurs din prima încercare. Că no, ei, orăştieni, şmecheri, de-ai casei, or zis că ştiu drumu’, nu se mai iau ei după semnele şi indicatoarele mele. Aşa că or ajuns la mănăstire. Noroc cu prea bunul părinte Nectarie care şi-o făcut milă de nişte suflete rătăcite (la propriu şi la figurat), şi-o lepădat reverenda şi s-o urcat la volanu’ Miţubişului din dotarea mănăstirii (donaţie), ca să-i călăuzească în miez de noapte (cam ora unu), pe păcătoşii ce or pus mai presus de indicaţiile mele vanităţile lor…
     Când am văzut în puterea nopţii viind cătră noi două maşini am înlemnit. Tătă lumea cânta în jurul focului şi a chitării lu’ Sebi, se mai dezinfecta cu câte-o ţuică (că v-am zis, Alexandrionu’ dispăruse), mai băga o bere sau ce amaru’ lor şi-or adus de acasă, numa pe picioru’ muntelui urcau câte unii. În maşini. Lângă părintele Nectarie, pe scaunul din dreapta, cine altu’ decât domnu’ Costin ghida turişti prin munţi? Mulţămiri nenumărate că ni i-or adus întregi.
     Da’ rătăciţii ăştia n-or fost ultimii. Ştiţi şi voi că prin iunie la 4 juma se luminează deja, aşa că io am plecat la nani pe la două, să nu zică lumea că merg culcare odată cu trezitul găinilor. Cum n-am cort că mi l-o distrus Bogdan cam acum un an, m-am aciuiat în cortul-magazie, pus la dispoziţie de Radu. Adică locul unde se depozitaseră cordelinele, materialele de tot felul, cupele, lucrurile inutile cărate după noi şi, mai ales, toată provizia de bere pe care urma să o împărţim concurenţilor la focul de tabără de sâmbătă seara. Staţi liniştiţi că n-am dat iama în provizii, doar m-am cuibărit uşor lângă ele, deşi aveam tot felul de invitaţii prin diverse corturi. Da’ ce? îs nărod să merg să dorm cu tot felu’ de sforăitori anonimi? Băăăă, când ajungeţi şi voi să sforăiţi ca lumea mai vorbim.
     Deci mă pun să dorm. Şi dorm, normal. Da’ nu prea mult, că pe la cinci dimineaţa se aude o voce inconfundabilă: „Băăăăă, dormiţi?”. Era Alexandra. Nime n-o zis nimic, că şi chitariştii care mai vieţuiau lângă foc s-or prefăcut că dorm. Aşa că Alexandra insistă, că doar ea avea chef de poveşti: „Daniiiiiiiiiii!!!”. Eu, ca mortu’-n păpuşoi... Acum şi minciuna (cum că dorm, că nu aud etc.), e vorbă. Încă o dată, aceaşi strigare. Eu, acelaşi răspuns. Da’ voi nu ştiţi că Alexandra are ajutoare: pe Cătălin. Aşa că o început el. Tot să mă strige pe mine. Da’ m-am ţinut tare şi, într-un final, s-or potolit, şi-or făcut cortu’ şi s-or pus la nani. Când s-or liniştit ei m-am trezit eu, că trebuia să le dau trezirea la toţi să plecăm în concurs…

Raport de tură (12)

Trofeul Kogaion 2012 (4): Concursul. Pe Kogaionon

     M-am trezit revigorat, m-am extras dintre cutiile cu bere şi era cât pe ce să eclipsez soarele cu prezenţa mea. M-am tupilat însă repede la umbra unui pom şi am început să urlu încet, ca să trezesc numa oamenii de care aveam nevoie: Clau, Radu, Relu, Maria, Bogdan, Manu, Ovidiu, Elena, Vali, Ruxi şi alţii. Am evitat pe cât posibil să-i trezesc pe Alexandra şi Cătălin, că abia ce se culcaseră. Iar Zoly şi Dorin oricum bântuiau cu noaptea-n cap prin tabără.
     Ne-am apucat de treabă. De mine vorbesc, că ceilalţi aveau alte probleme: să se pieptene, să meargă la apă să se spele pe vârfurile nasurilor, să se toaleteze, să-şi aranjeze lucrurile în cort, să mânce ca nu cumva să se întoarcă cu zecile de cutii de converse şi rude de salam acasă şi, bineînţeles, să-şi bea fiecare cafeluţa. No, aici e bine, că nu mai ştiu cine mi-o adus şi mie una. Când or gătat de pus la punct toate amănuntele neesenţiale, s-or îndreptat către mine şi m-or întrebat, mai mult retoric cred, dacă pot să mă ajute cu ceva. Nu prea mai aveau cu ce, că în ălea două ceasuri jumătate gătasem şi singur de pus la punct hârţogăria. Aşa că am trimis-o doar pe Clau să dea trezirea concurenţilor şi să le înmâneze fişele de completat: cam 15 bucăţi pe cap de participant, să ţină minte c-or venit la concurs. Le-am făcut-o, mi-am zis, privindu-i satisfăcut cum privesc buimaci încă de somn la maldărul de fişe de înscriere, protecţie, medicate, NTSM, tabele de participare etc. M-am bucurat degeaba, că s-a dovedit că tot ei mi-or făcut-o mie: toţi, da toţi, or completat tot incomplet şi alandala informaţiile cerute, de n-am mai ştiut după aia de unde să-i iau şi unde să-i mai bag. În hârtii, mă refer!
     N-am mai insistat cu formalităţile de acest gen şi am trecut direct la răzbunare. Adică am dat startul în prima probă a zilei: aia teoretică. 20 de întrebări, concepute de mine, după un sistem foarte bine pus la punct: adică i-am întrebat numa din lucrurile pe care le ştiam şi eu: istorie, geografie, un pic de geologie, faună şi floră locală. Chestii de astea simple, gen enumeraţii cetăţile dacice din patrimoniul UNESCO, peşterile celebre din Munţii Şureanu, localităţile urbane limitrofe, vârfurile de peste 2000 de metri cu altitudini cu tot, lacurile naturale din acelaşi areal etc. Nu le-am cerut să-mi scrie totul în formule matematice şi nici să-mi dea răspunsurile în latină. Ce era aşa complicat? Băăiiii, da’ m-au omorât! La câteva corturi am crezut că o să iau şi bătaie. Se uitau la mine cu uimire amestecată cu rictusuri ameninţătoare. Unora le-o picat bucătura din gură, că i-am prins la masă, când or citit formularea „oronimul zonei de N-V al Munţilor Şureanu este…”. Mi se părea că erau dornici să ieie ălea trei puncte din coada propoziţiei şi să mi le vâre undeva. Din unele zone ale taberei am plecat chiar repejor, cu accente de fugă.
     Acum să nu exagerez. Unii chiar or ştiut, fie că s-or pregătit temeinic, gen „Marmotele Mahmure” din Piteşti (cred, că n-am timp să verific), „Zimbrul Carpatin” din Ploieşti ori „Hai-Hui” din Tg. Jiu, fie că m-or fentat pe mine şi, fiind absolvenţi de istorie, trei sferturi din întrebări le ştiau şi-n somn, precum „Mamut” Alba Iulia sau „Trascău Corp” Zlatna. Pentru ei ar fi trebuit să pregătesc special alte întrebări, din fizică atomică. Bine, tot necazul a fost şi spre mulţumirea mea sufletească într-un târziu, când m-am apucat să corectez răspunsurile, că m-am stricat de râs când am citit la cerinţa nr. 19, „numiţi trei lacuri naturale din Munţii Şureanu”, următorul răspuns: „Oaşa, de trei ori”, sau cum că principala ocupaţie în zona alpină a munţilor Şureanu ar fi „alcolismul”. No!
     Deja timpul era înaintat rău când Clau s-o enervat şi o zis să mai şi merem odată pe traseu, în cea de-a doua probă, de regularitate. M-am simţit vinovat, m-am înroşit un pic în obraji, şi am făcut o scurtă şedinţă tehnică. Câteva lucruri am avut să le spun: că plecăm urgent; că să-şi ieie mâncare şi haine de ploaie cu ei şi că traseul e luuuung. Şi apoi am stabilit nişte reguli: că mergem frumos, toţi împreună, să nu ne rătăcim; că nu ne grăbim, ideea fiind de a vedea traseul şi obiectivele din cale; că ne aşteptăm unii pe alţii; că să aibă grijă pe unde calcă că-s vipere în zonă etc. Mda! Eu am vorbit, eu am auzit, eu am aplicat.
     De plecat am plecat. Oarecum toţi odată. Grupul, de vreo 80 de oameni, s-a grupat extrem de bine şi de ordonat. În nici zece minute de când îmi promiseseră solemn din priviri că mă vor asculta, erau deja răşchiraţi pe vreo doi kilometri. Cum nime în afară de mine şi de Clau nu ştia traseul, am luat-o la fugă că aveam o presimţire. Undeva, puţin mai sus de fosta Cabană „Pajişti” erau două bifurcaţii, la nici 150 de metri una de cealaltă. Bineînţeles, cine n-a apucat-o razna la prima, n-a ratat ocazia de a se rătăci la a doua. Am urlat, le-am făcut morală, le-am zis să se grupeze odată că altfel o încurcă. La potecă mă refeream. Ieee-ieee! Aşa că am adoptat planul „B”. Clau a plecat în faţă cu Relu, să-i strunească pe concurenţii nărăvaşi, io am rămas în spate să mân din urmă participanţii mai degrabă iubitori de popasuri lungi şi dese.
     Ne-am descurcat. Oarecum. De la tabără până pe Vârful Godeanu sunt cam două ceasuri de mers. Primii au ajuns într-un ceas jumătate, iar ultimii, goniţi de mine cu vorbe dure şi ameninţări cu descalificarea din concurs, în vreo trei. Când am răzbit şi noi pe vechiul Kogaionon, ăia primii îşi rodeau deja unghiile de plictiseală. Plus, parcă se vedeau gonind pe cer nişte nori ameninţători, ce ne băgau, la propriu, în ceaţă. Aşa că am plecat de pe Muntele Sfânt dacic spre castrul roman de pe Nederu. Acolo alt popas, alte rugăminţi din partea unora să plece mai în fugă, că ei cică nu pot sta locului o ţâră, sau alte priviri galeşe din partea altora să-i mai las să lenevească un picuţ. Aşa că no, am făcut media. Până la Sarmizegetusa Regia ne-am dezbinat rău tare iară. Da’ ne-am regrupat, or mâncat (ăilalţi, nu io, unu că nu puteam mânca de stres şi doi că nici nu-mi luasem mâncare cu mine), s-or plimbat printre sanctuare şi or fotografiat două categorii de ciudaţi din cauza cărora nu se vedeau monumentele. Acu’ mă enervez! Şi iau o pauză.

Raport de tură (13)

Trofeul Kogaion 2012 (5): Concurs. Intermezzo la Sarmizegetusa Regia

     Aşa! Acum dacă io le zic ciudaţi să nu mi-o luaţi în nume de rău. Şi dacă mi-o luaţi asta e. În definitiv e treaba fiecăruia, nu mă bag, dar libertatea lor, aia de a face ce vor, nu trebe să calce peste bombeurile mele. Să mă explic. Era data de 23 iunie, sâmbătă, deci după solstiţiu’ de vară sau înainte de Sânziene, cum vreţi s-o luaţi. Când am dat noi şi-am coborât de pe Căprăreaţa direct în buricul zonei sacre, în interiorul sanctuarelor circulare unii de se energizau puternic. Nuuu, nu se apucaseră se beut cola cu votcă şi cu redbule, ci stăteau în spirale, devenite apoi un fel de zvastici mai curbe (iniţial cred că s-au dorit să se pună-n „cruce” da’ sanctuarele dacilor îs prea mici pentru câţi nebuni există). Se auzeau tot felu’ de mârâituri, cred că ei le spun incantaţii, care-mi deranjau teribil de mult urechile, în timp ce executau un fel de plecăciuni preluate din „dansurile ploii” ale papuaşilor-nou guineeni. Ridicau mâinile suuus-suuus, apoi le aplecau până la pământ, în timp ce dădeau cu nasurile în fundurile învelite în chiloţi tetra sau „trelinguri” de firmă ale celor din faţa lor. Ştiţi voi, cum se făcea gimnastica dimineaţa pe vremea lu’ Ceauşescu. Cel mai tare m-o enervat faptul că n-am putut face o poză cu zona sacră că numa energizaţi erau peste tot. Descălţaţi, încălcaţi, despuiaţi, îmbrăcaţi sumar, cocoţaţi pe monumente ca pe mesele din bucătăriile mămicilor lor, zona sacră arata ca un loc devastat de barbari.
     Ăştia erau unii. Apoi erau alţii. Afară, la umbră, la 1200 altitudine, era o căldură de transpirai instantaneu. Ăsta însă nu e un impediment pentru anumite persoane de a-şi arăta dragostea de ţară. De naţiune. De popor. De ce vreţi voi. Îmbrăcaţi sănătos (vreau să spun că nu erau la fel de despuiaţi ca energizaţii), oamenii se înfofoliseră în nişte fulare imense, tricolore, mari ca nişte prapori ortodocşi. Numa când îi vedeam cu ele la gât mă treceau transpiraţii suplimentare. Am încercat să-i ocolesc pe cât mi-a stat în putinţă. Da’ nu mi-a stat prea mult!
     Căci la un moment dat am dat să-i strâng în jurul meu pe tăţi concurenţii, marea majoritate pentru prima dată puitori de picioare la Sarmizegetusa Regia. No, să le zic una-alta. Ştiinţă, nu prostii. M-am apucat. Mi-am dres glasul. Mi-am încruntat privirea. Mi-am evaluat gesturile mâinilor, să nu fie prea teatrale, da’ nici molatice ca ale lui Stolojan când citeşte texte dictate de Băsescu. Şi le-am zis să mai lase dracului prostiile şi să nu se apuce să pupe la zidurile incintei militare că ălea, cică, nu-s dacice, ci romane. Că ceea ce văd ei în incinta sacră nu ar trebui să se vadă acum, cum nu se vedea nici cu 2000 de ani mai nainte de fularele tricolore. Că, poate, singurul lucru la fel ca pe vremea lu’ Decebal e izvorul…
     Pe măsură ce vorbeam, un fel de eşantion ofensiv al „fularelor tricolore” s-a apropiat de noi. De grupul nostru zic. Ceilalţi ne-au înconjurat. Vârf de lance era o tanti de vreo 60 de ani, înfulărată până sub bărbie, obraznică în tupeul ei, care a dat din coate în coastele altora până a ajuns în primul rând. În principiu eu nu fac ghidaj pe la cetăţi. Dacă fac, fac că îs trimis de la muzeu sau că vreau eu să-mi indispun prietenii. Cine vine să mă asculte prin muzeu tre să plătească, că prietenii oricum plătesc cu vârf şi îndesat. Ce mă enervează la maximum e nesimţirea unora care se bagă’-n vorbă când îmi necăjesc prietenii cu aşa-zisele mele cunoştinţe, atâtea câte-or fi. Mă dau şi io mare, ce vreţi! Da’ nici aşa: io vorbesc pe timpul meu şi berea prietenilor şi tu vrei să te culturalizezi pe spatele meu? Ia du-te la bibliotecă şi citeşte cărţile despre daci dacă vrei cultură.
     Da’ asta nu-i nimic. Când am văzut că tanti se apropie atât de mult încât vrea să-i aflu mirosul respiraţiei m-am oprit şi am zis că gata, plecăm. Frateeee! tanti mai să-mi pună mâna-’n piept. Spre surprinderea mea ulterioară am fost foarte calm. Cred că mi-am dat seama că fularul care-i strângea gâtul nu lăsa sângele să-i oxigeneze creierul. Pentru că, nici una-nici două, când am zis „gata, mulţumesc” (pentru audienţă şi răbdare), tanti ridică două deşte boante, ca la şcoală. Normal, mă ştiţi, îs un gentelman, aşa că i-am dat cuvântul în speranţa că întrebarea ei depăşeşte nivelul elevilor de clasa zero. M-am înşelat. Căci tot ce a găsit tanti de spus a fost un acuzator şi ofensator: „Cine eşti şi cu ce te ocupi?”…
     În mod normal, două palme pe post de răspuns ar fi fost de ajuns. Da’-mi era frică să nu fie mai în vârstă ca maică-mea… şi no, nu se face să dai în femei. Aşa că am înghiţit umilinţa şi i-am zis cine sunt, unde lucrez şi ce fac. I-o picat faţa. Adică s-o făcut palidă, da’ io zic că era de la fular şi de la căldură. O încercat s-o dreagă. Bineînţeles cu o minciună sfruntată. „Aaaaa, d-voastră sunteţi. V-am căutat la muzeu. Nu v-am găsit, da v-am lăsat o carte de vizită!”. Voi credeţi? Credeţi că m-o căutat şi m-o blagoslovit cu o carte de vizită? V-aş recomanda să nu credeţi, că io am verificat şi nu m-o căutat nime, şi nici carte de vizită n-am primit.

Raport de tură (14)

De-a fuga cu bicicletele prin munţi… 11 mai 2013

Ştiu că îs dator cu altele, da’ n-am ce să fac...      Săptămâna trecută, trecute fiind Paştile, deja îmi şi închipuiam un week-end relaxant şi odihnitor, cu belit ochii la teveu, la El Giro, în timp ce-aş fi savurat câte o bere rece, proaspăt eliberată dintre gheţurile frigiderului. Şi, poate, dacă lenea m-ar mai fi păsuit spre seară, cu ieşiri prin oraş, că tot erau Zilele Devei. Dacă mai adăugam la asta şi fugitul după înger prin faţa blocului chiar că se prefigura un sfârşit de săptămână la care să le lase gura apă tuturor sedentarilor sadea… Însă astrele mi-au fost potrivnice şi de astă dată, că l-or trimis pe Radu la Cheia de Paşti. Bine, şi pe Clau. Cine se uită la Urania ştie despre ce vorbesc: luna era în conjuncţie cu Marte, iar Venus nu ştiu ce făcea cu Pluto la marginea Căii Lactee, aşa că toată rânduiala Universului a fost dată peste cap. Un haos total, care s-a materializat într-o întâlnire a lu’ Radu cu Puiu, de la Cluuuj. Normal, cum ăştia n-or avut altceva mai bun de făcut, s-or apucat de beut şi când bei vorbeşti vrute şi nevrute. Aşa că pe Puiu l-o luat gura pe dinainte şi l-o întrebat pe Radu dacă nu vrea să meargă şi el în nu ştiu ce tură de-o zi, cu bicicletele, prin Apuseni. Normal, Radu nu l-o putut refuza pe om. Aşa că totul a început să se rostogolească ca un bulgăre de zăpadă în plină primăvară: prima dată o convins-o pe Clau, apoi pe Bogdan şi, într-un final, pe mine… Are Radu ăsta un dar de a convinge oamenii să facă ce vrea el, ceva de speriat!
     Mă rog! Din momentul în care am acceptat propunerea n-a mai fost cale de întoarcere şi m-am trezit sâmbătă dimineaţa în Orăştie. La 8 fără un sfert. De plecat, am plecat aproape instantaneu, adică înainte să bată gongul de 9. În timpul ăsta io am dat o tură pe-acasă pe la maică-mea, am fost prin piaţă şi am hoinărit prin oraş cu rucsacu-n spate încercând să găsesc undeva de cumpărat un carneţel mic, micus, mititel, pentru însemnări, ca să-mi notez maximele geniale din timpul zilei şi însemnările de pe crucile vechi. N-am găsit. Că cine, Doamne Maica Domnului, să vândă carneţele la aşa o oră matinală sâmbăta dimineaţă? Numai măcelăriile şi birturile erau deschise. Librarii şi papetarii sunt mai boemi, dorm mai mult. Iar chioşcarii de ziare nu ţin carneţele. Prin urmare, n-o să aveţi parte nici de înţelepciunea mea şi nici de epitafe banale de pe cruci de secol XIX. Bine, cruci vechi am găsit, da’ vă spun sincer că nici un gând genial nu mi-a venit. Oricum, eram pregătit pentru orice eventualitate cu un sul întreg de hârtie igienică de culoare roz. Plus că am văzut şi la Bogdan acelaşi sortiment, da’ de culoare albă…
     Dar să revin. Am plecat din Orăştie şi, fără nici un popas, am ajuns direct la Întregalde. Am oprit în capul satului, la crâşmă, normal. Pe drum am mai făcut o reunire din mers cu două maşini ce veneau de la Cluuuj şi aveau aceeaşi destinaţie şi ţel. Doar că ei au ocolit crâşma din Întregalde, fiind sportivi mult mai experimentaţi decât noi şi ghidându-se după principii mult mai sănătoase. Noi am mers şi de astă dată pe mâna proverbului parafrazat că orice lucru se începe cu o pauză. La crâşmă. Aşa că ne-am oprit şi am beut câte o bere receee! Mai puţin Clau, care a cerut o cafea. În crâşma respectivă, cafea o mai beut în acelaşi timp cu noi doar poliţistul satului. Care se uita chiorâş la Radu, că l-o văzut când s-o dat jos de la volan şi o supt imediat o bere. Radu, nu poliţistu’. Când am dat să plecăm de la crâşmă mai sus, unde să lăsăm maşina şi să ne urcăm pe biciclete, omu’ legii era vigilent în mijlocul drumului şi cred că se şi bucura cum o să-l amendeze el pe Radu că se urcă beut la volan. Cică avea şi pistol, da’ io cred că era de jucărie. Aşa, de decor, să nu râdem de poliţia română că fuge după noi numa cu joarda. Se poate chiar să şi-l fi confecţionat singur, din lemn de soc, mult trage cu foc. Îs rău, ştiu. Dar zic asta pentru că am argumente indubitabile: dacă poliţistul în cauză ar fi avut pistolet veritabil, de ce se mai înarmase şi cu două coase proaspăt bătute-n buză, mai ascuţite ca briciu? Ha?
     Dar cu Radu nu i-o mers. Că ăsta când o văzut organu’ în mijlocul drumului numa ce i-o ordonat la Clau: „treci la volan”! Şi gata. După ce-am plecat noi, poliţistul cred c-o fi aruncat coasele în părău, că doar nu s-o fi dus cu armele ălea albe la cosit… În sfârşit. Treaba lui. Treaba noastră însă abia începea. Am dat bicicletele jos de pe maşină, am scos şi bicicleta lu’ Bogdan care fusese dezmembrată ca un jos de puzzle şi pusă în maşină exact în aşa fel încât una din frânele de mână să-mi intre tot drumu’ în coaste… şi ne-am pregătit de traseu. Pe măsură ce ne pregăteam valea se umplea. Pe la 11, când am plecat, satul vuia de urletele şi chiotele a zeci şi zeci de ciclişti. Biciclişti. Timp de vreun ceas cât au durat pregătirile n-am văzut urmă de pălărie de sătean. Numa căşti, colanţi cu bureţei, mănuşi şi rucsăcei de firmă. Cred că sătenii se baricadaseră în case şi priveau de după perdele această demaşinare (căci dacă debarcare înseamnă că te dai jos din barcă, demaşinare ar veni că te cobori din automobil) în forţă. Io chiar am insistat să plecăm mai repede, că mi-era frică ca pe unii dintre săteni să nu-i scape te miri ce treburi şi… ştiţi şi voi… oamenii au buzile în fundu’ curţii!
     Când cineva a dat startul, m-am urcat pe bicicletă… şi m-am dat urgent jos. N-am mai putut, că-mi lăcrămau ochii. Băiiii, frate, or plecat unii aşa în trombă de-or ridicat tot praful de pe drum. Când smogu s-o aşezat şi-am început să văd ca lumea m-am liniştit: Bogdan tocmai trecea pe lângă mine, iar Clau şi Radu nu se urcaseră încă pe biciclete. I-am lăsat să mă depăşească şi am pornit în urma lor. Nu mult. Că la prima curbă am văzut o şură faină, cu acoperiş de paie şi m-am oprit să o pozez din şapte unghiuri. M-am urcat iar în şa şi mi-am dat sufletul să ajung plutonul din urmă. Când l-am ajuns, altă casă. Altă oprire, alte poze. Alt suflet dat. Şi tot aşa de vreo cinci ori. Cum nu mai aveam mult suflet, am zis gata, renunţ, nu mai fac poze. Da’ după încă o curbă, o vâltoare. Acum cred că ştie tătă lumea ce-i o vâltoare („instalație tradițională care funcționează pe principiul hidraulic utilizat pentru spălarea și limpezirea textilelor de mari dimensiuni”, Șainelic, 1986), mai puţin bicicliştii care erau în faţa mea şi care or fugit mâncând pământul. M-am oprit să o pozez, normal, că oricum îs pe cale de dispariţie. Vâltorile îs pe cale de dispariţie, nu eu. Sper. Iar în şa. 50 de metri. Iar jos, că era un izvor. Iar sus, iar jos, că era o cruce. Iar sus, iar jos… că am ajuns la crâşma din Ghioncani, unde unii erau deja la a treia sau a patra bere. Vorba aia: cine o pus magazinul mixt în drum, s-o gândit la biciclişti însetaţi.
     Am apucat să beau şi eu un sfert de bere că lumea o şi făcut poză de grup şi o ţâşnit mai departe. Am rămas cu gura căscată şi mi-o intrat în ea tot praful de pe drumul din Ghioncani. În timp ce scrâşneau pietrele în urma lor, unii urlau „CONCUUUUUURS”… Da’ le zic io acum că nu era nici un concurs. Cel puţin nu cu mine. Şi nici cu Bogdan şi cu Radu. Care am purces iar alene în urma lor, după ce s-o aşezat praful.
     După vreo doi kilometri însă lucrurile au început să capete o turnură neaşteptată. Şi când zic turnură mă refer şi la cotitură, da’ mă refer mai ales la pantă. Băiiii, frate, era un drum de ziceai că-i scara care ură la cer. Normal, m-am dat jos de pe bicicletă, că pe scară nu meri ca pe bulevard, pedalând. Când io împingeam de-mi ieşeau ochii din cap, numa ce-l văd pe Bogdan ţâşnind sprinten pe lângă mine, precum un melc fără cochilie pe lângă un melc cu cochilie. Am uitat să vă spui că Clau ţâşnise şi ea nainte, cu ăilalţi. Cred că s-o fi agăţat din greşeală de bicicleta vreunuia de la Cluuuj. Radu era mai în urmă, dădea sfaturi tehnice nu ştiu cui. I-am urat lu’ Bogdan drum bun şi nu l-am mai văzut de atunci. Preţ de vreo 4 ceasuri. Timp în care noi era să murim de foame, că pita era la el. Io cu Radu nu aveam decât mâncarea, berea şi un pic de ţuică, acolo, cât să-ţi facă poftă de mâncare. Da’ cum să mânci fără pită?
     Mă rog! După ce-am împins de bicicletă până în pasul de deasupra Mogoşului, Radu m-o aşteptat şi am beut o bere rece. Am pozat o cruce, şi am început coborârea. Pe drum, normal, sună telefonul. Mă opresc, vorbesc, ajung iar ultimul la intersecţia din Mogoş, care într-o parte o ia spre Abrud, în alta spre centrul satului, unde-i crâşma. Convins că toată lumea e la crâşmă merg şi io acolo. Da’ m-am înşelat. La crâşmă lume puţină, printre lume şi Clau şi chiar şi Radu care de foame mânca o plăcintă cu brânză, da’ nici urmă de Bogdan. Plecăm, pedalăm, ajungem în pasul ălălalt, ce coboară spre Bucium, nu stau io acum să-i caut numele. Întrebăm lumea de Bogdan. Însă lumea se pare că n-o auzit de Bogdan, aşa că noi rămânem pe mai departe nemâncaţi. Plecăm în căutarea lui spre Poiana cu narcise de la Negrileasa. Puterile noastre sunt secătuite de efort şi gândul la pita boamfă din rucsacul lu’ Bogdan ne stârneşte simţurile. Mie şi lu’ Radu. Că Clau umblă ca un zombi, împingând de bicicletă, şi trece cu nonşalanţă pe lângă o viperă ce se lăfăia în mijlocul drumului. Noi o pozăm, da’ Clau refuză şi să se uite la poze.
     Ajungem în poiana cu narcise de la Negrileasa. Narcise da, Bogdan ba! Deja mă gândeam cum ar fi să mânc o viperă prăjită, cu sos de narcise… Câteva clipe mi-o trecut foamea de nervi, că am văzut câteva coţofene de oraş, cu braţe întregi de narcise rupte fără milă şi deja ofilite… Mă rog! La capătul poienii, lumea ne spune că mai există o poiană mai încolo. Deci Bogdan s-ar putea să fie în ailaltă poiană. Plecăm după el. Ajungem în aialaltă poiană şi mai aflăm că mai există una. Deci mai departe… Capătul puterilor noastre era însă aproape… când a apărut în umbra unui pom şi Bogdan. Normal, el era odihnit, mâncat, relaxat. Că avusese o conservă de peşte şi-o halise singur, să nu cumva să ne dedăm şi noi la bunătăţile lui. Şi-o cerut omu’ scuze şi ne tot promitea că o să-şi ceară scuze toată ziua. Poftim? Cum adică toată ziua? Numai atât? Pentru cât ne-a făcut să suferim? Wow! Clau nu avea putere să-i de-a replica, Radu e bând de felul lui, da’ io nu m-am putut abţine şi, după ce-am mâncat juma de ceas, i-am zis că nu-i suficient să-şi ceară scuze toată ziua. Nici toată săptămâna. Nici toată luna. Nici tot anu’. Căci ceea ce a făcut el lăsându-ne fără pită necesită, mă autocitez, „şapte ani de pocăinţă, şapte ani de umilinţă”… Vedeţi-vă de treabă. După încă juma de ceas o şi uitat ce-o făcut.
     Am plecat mai departe. Mai precis din cea de-a treia poiană cu narcise ne-am întors până la prima. Bogdan, ca să-şi mai spele din păcate, s-o dus să ia apă de la un izvor. Când o dat să prindă viteză pe pantă-n jos (nu vă luaţi de mine, că Bogdan are biciclu nou-nouţ, poate prinde viteză şi pe pantă-n sus) i-o sărit un ştreang de ăla elastic, cu care înfăşori bagajele să nu pice şi i s-o băgat taman la spiţele bicicletei celei noi. Săracu’, s-o şi îngălbenit la gândul că gata, şi-o fi julit vreo spiţă! Normal, io l-am luat peste picior şi, tot normal, el m-o fi înjurat în gând. Altfel nu-mi explic cum, în momentul în care parcurgeam culmea spre Sfârcea (culme care cică cobora, dar io cred că a urcat tot timpul), m-o pus michiduţă să mă opresc şi să verific bagajul. Care era legat tot cu chestii de ălea elastice, ca şi la Bogdan. Mi s-a părut că una e cam slăbită, aşa că am dat să o strâng mai bine. Am apucat de cârlig… am tras cu nădejde… că doar nu mă face pe mine un ştreang… şi am rămas cu cârligul în mână! Că, la blestemele din gândul lu’ Bogdan, cârligul se desprinsese cu nonşalanţă de chestia aia elastică. Care chestie, întinsă la maxim fiind, o vâjâit o dată prin aer… o făcut ca şarpele de vreo trei ori… şi m-o pleznit taman peste buza de sus! Unde s-o şi oprit. Asta aşa, să mă învăţ minte să nu mai râd de Bogdan. De durere, am crezut că mi-o rupt şi dinţii. Am dus instantaneu mâna la gură… n-o găseam… adică o găseam, da’ n-o simţeam… că îmi amorţise fain de tot… iar acolo unde mă lovise mişeleşte, în loc de buză aveam ceva de mărirea unei nuci, posibil chiar nucă de cocos să fi fost… cum deştele nu-mi erau suficiente să analizez gravitatea situaţiei, am dat şi cu limba… era să leşin… avea gust sărat… de sâââângeeee… m-am căutat în buzunare şi-am găsit un şerveţel pe care l-am strivit repede de buză, să mai reduc din dezastrul pierderii lichidului vital. După câtva timp am luat şerveţelul cu grijă, să nu pornească iar puhoiul sangvin… m-am uitat la el, la şerveţel… nu-mi venea să-mi cred ochilor… era alb şi curat… un pic numa umezit de la transpiraţie!
     Mi-am luat o moacă de om năcăjit şi am plecat spre oameni, care mă aşteptau nepăsători la durerea mea. M-am mai văitat un pic, să nu râdă prea tare de mine, da’ tot or râs. Suferinţele mele erau nimic pentru ei. Am pornit abătut mai departe, da’ nu mult, că am dat peste alt grup, de la Cluuuj, care-şi făcea siesta la soare. Normal, am siestat şi noi. Când şedeam mai bine, oamenii pleacă. Vioi. Până să ajungem şi noi la biciclete, vine alt grup, aşa că mai facem popas şi cu ei. Offf, offf! Cine i-o fi grăbind pe unii aşa? Că nici ăştia n-or stat mult. Aşa că am fost nevoiţi să începem, în sfârşit, coborârea spre Întregalde, prin Sfârcea şi Necrileşti. Asta numa după ce am mai urcat un deal. La un moment dat unii or luat-o la dreapta. Cei mai mulţi la stânga. Ăia de-o luaseră la dreapta, printre ei şi Radu şi Bogdan, ziceau că îs mai multe drumuri. Io urlam la ei că au dreptate. Normal că îs mai multe drumuri, da’ nu toate-s bune. Şi şi io am avut dreptate, că ei or coborât pe cărare de capre negre, ceea ce a fost un avantaj: or mers mai abrupt, da’ or ajuns mai repede la crâşma din Necrileşti!
     Cam aici s-a încheiat totul. Adică am mai beut o bere (io), poate mai multe (alţii), s-a dat iama în proviziile de îngheţată şi pufuleţi ale magazinului ce funcţiona în aceeaşi incintă cu crâşma, şi s-o plecat la maşini. În aceeaşi ordine: toţi ăilalţi primii, noi ultimii.. Şi de această dată am avut o scuză, că taman când era să mă urc pe bicicletă apare tanti care vindea la magazin şi era şi proprietăreasa stabilimentului cu-n pahar de ţuică în mână şi ne îmbie să gustăm. Cluuujenii când or văzut aşa ceva şi-or scuipat în sân, şi-or făcut cruce cu ambele mâini şi or tăiat-o la fugă pe biciclete, să scape de ispită. Aşa că am rămas noi să ne batem cu ispita. Radu cred că numa s-o încruntat la ea, Bogdan o bumbăcit-o de vreo două ori (că era pahar mare, sănătos), iar greul a rămas pe mine. Dar am biruit. Când am dus paharul înăuntru, faţa la tanti proprietăreasă strălucea de bucurie şi o grăit că aşa-i plac ei oamenii, să nu lasă rău-n casă!
     Pe drumul până la maşina parcă am zburat… Nu ştiu de ce…

Raport de tură (15)

Trofeul Kogaion 2012 (6): Concurs. Când Zamolxe e nervos

     N-am mai stat la discuţii şi am plecat. Vreo 50 de metri. Că a trebuit să mă întorc şi să strig după unii care o tândăleau încă printre sanctuare. Am strigat degeaba, că nu m-au ascultat toţi. Unii mai aveau de făcut poze, alţii de reglat siesta, iar o parte cred că adormiseră printre plinte. Am dat iama-n ei şi i-am gonit pe traseu că mi se părea că zăpuşala aia nu aducea nimic bun. Chiar deasupra noatră era soare, dar de jur-împrejur numa nori albi, pufoşi şi înaaalţi-înalţi. Cum grupul iar se cam rupsese în două am rupt-o şi io la fugă, că undeva, la vreun kilometru jumate, drumul nostru iar se bifurca de drumul altora. Plus că pe unde trebuia să mergem noi era lăsată şi-o barieră...
     Am reuşit să ajung la vraniţă înaintea înaintaşilor care mereau în fruntea celor dinapoi şi i-am ghidat. Şi i-am ghidat iară. Şi mai că gătasem cu ghidatul când mi s-a părut că nu trecuseră toţi. Stresul mă făcea să fiu vigilent. Tocmai trecuse pe lângă mine Iuliu Baci de la Mamut, care normal, ar fi trebuit să fie ultimu’. Dar ceva îmi spunea că nu e. L-am lăsat să treacă şi chiar l-am împins vreo câţiva metri să-i dau elan pentru panta care urma. Am stat lângă barieră şi m-am uitat în lungul drumului. Nu se vedea nimic. Cinci minute mai târziu acelaşi nimic se întindea în faţa ochilor mei. Am mai stat pe-atât. Drumul intact. Am zis să fac sfertu’ academic. Când mai era un minut... mi-am luat rucsacu’-n spate. Şi-am plecat. La ultima curbă am tras o ocheadă înapoi şi... normal! Am văzut cine lipsea. Ema şi Maria. La Ema îi dădusem io un aparat de pozat şi o apucase damblaua. Fotografia toate frunzele de pe drum. Nu ştia, săraca, că acelaşi tip de frunze îl găseşte şi mai încolo. Că până atunci, adică până să vadă lumea prin obiectiv, nu s-o prea uitat la frunze. Ete na, nişte chestii verzi bune pentru ierbar sau pentru hrănit ierbivore de talie mare.
     Le-am blagoslovit pe amândouă, deşi am impresia că Maria n-avea nici o vină în afara faptului că-i plăcea s-o tândălească pe drum, şi le-am zorit la drum că vine ploaia. S-or uitat amândouă la mine cu zâmbete ironice, gen „iar s-o îmbetat ăsta”! Afară era un soare de-ţi crăpa pielea de pe buze.
     ... Următorii doi kilometri au fost de coşmar. Că am dat peste un fel de cascadă unde numa bine te răcoreai. Şi am stat. Am trecut peste nişte pârâiaşe de munte unde te puteai răcori iară. Şi am zăbovit din nou. Dar groaza mea a fost că am trecut pe lângă puzderie de frăguţe. Şi pe acolo ne-am oprit de-a binelea. Băăiiii, nu mai vroia lumea să plece! Plus că Iuliu Baci, ăla de la Mamut de care v-am mai zis, când vedea un trunchi de copac disponibil când se trântea pe el să se hodinească. Începusem să rod crenguţe de copac de stres, de nervi şi de foame. Toate argumentele mele ştiinţifice (că vine furtuna), fiziologice (că mi-i foame), psihologice (că mă aduc în pragul disperării) sau divinatorii (rugăminţi disperate), au rămas fără succes. Pe ei, adică pe ăia din urmă cu care eram, i-o durut la banană. Sau, mă rog, la frăguţă şi la buturugă. NU M-OR BĂGAT ÎN SEAMĂ!
     Şi şi-or văzut de ale lor până când or început să cadă. Nu ei. Ci picuri din nori. La început timid. Ceea ce i-a făcut să-şi întoarcă ochii către Zamolxe. Şi o văzut că tipu’ se cam încruntă, că cerul era negru rău. Posibil să fi fost din cauza blasfemiilor răcnite în gura mare în zona sacră, a sanctuarelor. No, acum li se întorcea! Or lăsat frăguţele şi hodinitu’ pe buşteni şi or grăbit pasul. Da’ cu burta plina, stomacu’ vraişte şi picioare-n pioneze nu prea poţi grăbi paşii. Aşa că Zamolxe cu furia lui ne-o ajuns. Da’ ne-o ajuns bine de tăt. Îngheţase inima în mine să nu cumva să-i vină ideea să ne cheme la el... Adică să ne trăznească!
     Că o început să toarne cu găleata. Asta n-ar fi nimic, dar la un moment dat meream numai pe drum de curbă de nivel, printre fagi înalţi şi drepţi, cum îs fagii din jurul Sarmizegetusei Regia, numa’ buni de-a fi trăzniţi. Şi unii chiar erau. Trăzniţi, zic. Şi-am mers noi ce-am mers până lucrurile au început să se complice. În sensul că o drumul nu mai era drum, ci un fel de albie de râu, prin care noi înotam până la genunchi. Un trăznet ar fi fost suficient. Urmă de frăguţă nu mai rămânea de noi. Nimeni nu mai zicea nimic. Sau poate că fiecare zicea ceva, da’ rugăciunile nu puteau fi auzite de ceilalţi din cauza tunetelor şi a vijeliei. Mergeam noi, ăia ultimii cinci amărâţi din concurs, ca nişte mici sisifi pe un munte de apă. Noi mergeam, da’ albia de râu nu se mai găta. Fiecare lumină ne făcea să ne ţinem respiraţia. Apoi urma intantaneu semnu’ ăla de-l vedeţi pe stâlpi de curent, în zig-zag. Zbaaaang! într-un fag, la cinşpe metri. Zgaaang-zdraaagng! într-altul, la zece. Băiii, să v-o spui pe-a dreaptă, da’ rău mai ţinteşte Zamolxe. O tras de zeci de ori şi niciodată nu ne-o nimerit. No. E cam bătrân şi el săracu. Două, trei mii de ani nu-i de ici, de colo! Noi meream pe drum, el, nervos, ne urmărea. Vreaun ceas să fi ţinut tărăşenia. Poate două. Poate mai puţin.
     La un moment dat Zamolxe o luat-o razna rău de tot şi ne căuta pe alţi versanţi. Noi meram în tăcere, scrăşnind din dinţi. De plouat, ploua. De trăznit, trăznea. Da’ nu chiar lângă noi. Începea să ne vină ficatu’ la loc. Io, că mă ştiţi mai curajos, chiar am început să fac glume, da’ nu le auzea nime, că încă era vijelie. O luasem înaintea lor, să deschid drumul prin pâraie şi prin bălţi. Vorbeam singur şi mergeam prin apa de pe mijlocu’ drumului. Din când în când întorceam capul să văd dacă se mai târâie lumea după mine. Se târâia...
     Şi am mers. Şi am mers iară. La un moment dat am obosit să mai vorbesc singur. Aşa că doar mergeam şi priveam ploaia în băltoace. Erau ultimele puteri ale lu’ Zamolxe. Bubuituri de final, chestii de impresie artistică cu fulgere, de ăstea. Mă liniştisem şi chiar aveam intenţia să i-au la mişto lumea din urmea mea care părea încă răvăşită. Aveam replica pregătită. Ştiam atunci ce voiam să zic. Acum nu mai ştiu. Că în momentu’ în care am deschis gura... de sub brad imens... a apărut în faţa mea... în crepusculu’ din mijlocu’ drumului... un fel de ieti... omu’ pădurii... cu toporişcă metalică în mână... şi care o zis scurt... „No, ceau!”...
     Inima mea era să ieie o pauză. Ce Gebeleizis să caute picior de om în mijlocu’ pădurii, în toiu’ furtunii? M-am oprit şi, înainte să leşin, am realizat că-i vorba de Zoly, care pornise în calea noastră să ne salveze. Că ştiţi şi voi, Zoly fiind mongol, nu i-i frică de un zeu dac ca Zamolxe. Vaiiii! Ce l-am mai blagoslovit. Tune tăţi zeii în toporişca lui de metal, să tune, că aia era pe post de paratrăznet. El zice (El Zoly, nu El Zamolxe): „Şi care-i baiu?”... L-am lăsat în mijlocul puhoiului şi am mers mai departe. Deja cortu’ mi se părea aşa de aproape.
     După alte câteva sute de metri, în pasul de dinainte să coborâm spre Măgureni, ce credeţi? ISPITA! O maşină de teren ne aştepta să ne ducă la tabără, chipurile să ne salveze. Nici nu i-am salutat, decât cu coada ochiului, şi am trecut mai departe. Eram convins că, în afară de Zoly, ăilalţi o să se caţere în dubă. Radiam la gândul că o să am patru descalificaţi pe motiv că n-or parcus traseul până la capăt pe picioarele şi pe burţile lor. Când arunc o privire în urmă... băiii, frate... tăţi patru veneau în urma mea... ba mai mult, maşina nervoasă fiind, dă să ne depăşească... Anca dă să se ferească şi... când era pe mal, îi cade piciorul în şanţul pe unde trebuia să treacă mastodontul... O scapat. De maşină zic.
     Până la tabără am mai făcut 15 minute. Poate mai mult, că am prins şi un curcubeu dublu, splendid...

Raport de tură (16)

Albiniada. Sau războiul albinuţelor sălbatice împotriva unui om domestic

     Mă rog, doi oameni domestici. Că n-am fost singur. Ci cu domnu' Costin. La Măgureni. Vreo patru zile. Mai precis trei nopţi. De dormit în hamac. Staţi linistiţi că n-am fost la distracâie. Ci la muncă. Dat la lopată – domnu’ Costin, dat la pensulă cu ulei ars pe prăştila unei porţi maramuresene şi a unui gard aşişderea – eu. Plus vizitat aşa, o leaca din sat. Că de mai mult n-am avut nici timp şi nici chef.
Despre timp nu zic nimic, dar lipsa de chef s-a datorat unei întâmplări banale. O plimbare prin pădure. De la care a pornit un adevarat război. Dar să o iau cu începutul.
     Într-o bună zi, a doua, domnu’ Costin o început să se vaite că o făcut băşică-n palma de cât o dat la lopată. Şi adevărul e că o dat. Dar eu am vaga impresie că de fapt băşica nu i se trage de la lopata, ci de la lingură, că gătea de trei ori pe zi. O bucătură de mâncare uscată n-am apucat să pun în gură. Când se apropia ora mesei numai ce-l vedeam că-şi sufleca mânecile de la tricou şi cracii de la pantalonii scurţi şi mă anunţa că se apucă de gătit. Tot felul de reţete tradiţionale garantate şi unice. Mamaliguţa cu telemea. Piure de cartofi. Orez cu brânză. Pâine cu dulceaţă de afine. Frigărui... Plus 31 bucăţi de păstrăv la grătar. No. Cum să nu faci băşici în palmă? Că se prea poate să fi mâncat mai mult decat să fi lucrat.
     Deci, cand l-am auzit că se vaită, i-am propus să luam o pauză şi să mergem să ne plimbăm prin Măgureni. Care e pe un deal. Noi eram pe o vale. O fost imediat de acord şi a susţinut cu tărie idea mea. Cu tărie zic. Adică palincă. Cumparată nici nu mai ştiu de unde. Am băut o duşcă şi am plecat.
     A fost frumos. Tare frumos. Am mers noi zi de vară către seară numai prin ogaşe făcute de maşinile drujbiştilor care drujbesc la pădure. Din loc în loc, că doar şi drujbiştilor li se face foame, admiram minunăţii de peturi de bere aruncate-n tufe. Într-un târziu am ajuns la case. Părăsite de oameni. Dar păzite de câini. Că e o stână prin apropiere. Ăia, vreo 3-4-5, nici nu aveau treabă cu oile. Habar n-am de ce carnea de pe bulanele noastre li se părea aşa apetisantă. Am urlat „hiiiii la oi mă” până am trezit ciobabul care dormea la umbră şi şi-o chemat câinii.
     Noi am mers mai departe. Domnu’ Costin avea chef de aventură. Mă tot provoca cu întrebări de genul „ai curaj?”... „te bagi?”... Adică să urcăm pe tot felul de râpe în patru labe. Adică noi să urcăm în patru labe, nu râpele să stea în patru labe. Aşa. I-am zis nu, mai bine coborâm pe ele. Mda. Aşa-s io, tolomac. Puteam să zic un simplu nu. Şi gata. Meream pe drum. Dar nuuu, că m-o mâncat undeva să mă dau aventurier. Să vedeţi.
     La un moment dat, domnu’ Costin o ia pe o scurtătură. El zice că o ştia mai de mult, că erau cunoştinţe vechi. Aşa o fi. Îmi tot explica cum se unesc două izvorase cu al treilea. Apoi cu al patrulea. Cred c-o fost şi al cincilea. Numai cred. De sigur nu-s sigur. Pentru că memoria mea s-a resetat la un momnet dat. Căci mergeam pe nişte coclauri zălude rău. Pe scurtătură cică. Draci scurtărtură. Lungitură în toată regula. Nu se mai găta mersul prin buruieri, prin crengi, prin spini, prin urzici. Coborâm. Coborâm. La un moment dat, de atâta coborât mă aşteptam să văd chinezi. Adică să trec în ailaltă emisferă. Nici la urcat n-am făcut atât. I-am şi zis că asta numai scurtătură nu-i. Cred că m-o blagoslovit în gând. Căci a început războiul.
     Nu între mine şi domnu’ Costin. Nuuuu! Ar fi fost bine să fie numai atât. Tocmai se lăuda cum are el senzaţii de explorator. Cât de frumos poate să fie. Nu el personal, ci situaţia în general. „Sublim!”... Când o zis sublim pe mine m-o plesnit o creangă peste ochiul drept. De atâta sublimie n-am mai văzut bine câteva secunde. Când am deschis un ochi domnu’ Costin dansa. Io m-am gândit prima dată că de fericire. De bucurie. Dar apoi am băgat de seamă că-şi plesnea gambele. Mi-am zis că poate încearcă să joace Căluşarul. Ciudat, pentru că şi Caluşarul nu se joacă în pădure stufoasă. Ciudat iarăşi pentru că dansul respectiv nu are loviturile la gât pe care le executa domnu’ Costin. Adică îşi trăgea la palme peste gât, obraji, umeri, picioare de mai că-mi venea şi mie să joc. L-am întrebat ce face. N-am mai aşteptat răspuns pentru că în clipa aia m-au atacat şi pe mine albinuţele sălbatice...
     Varianta măgureneană a căluşarului era jucată acum în sincron. Palmele răsunau în liniştea pădurii pe rituri perfecte. Pe gât, una... pe cot, două... pe ălalalt cot, trei... pe-o pulpă, una... pe-o gambă, două... pe fund, trei... pe creştetul capului, una... pe altă pulpă, două... pe spate, trei... Nu aveam atâtea palme la dispoziţie de câte am fi avut nevoie. Domnu’ Costin a tăiat-o de-a dreptul prin pădure fără să mai caute poteca. Io după el. Adică am încercat. Da zeitatea supremă a albinuţelor o zis altceva. Aşa că m-am agăţat cu o curea ce atârnea după mine de un copac. Am tras un blestem de mamă-de-curea şi s-o desfăcut că prin minune. Cureaua, nu blestemul. Domnu’ Costin era înaintea mea cu zece metri şi mai avea cinci până la drum. L-am întrecut. Am ajuns primul şi mi-am dat hainele jos să debarc albinuţele care călătoreau fără bilet pe pielea mea. Fără să le mai dau amendă, m-am îmbrăcat şi am luat-o la fugă taman în clipa în care domnu’ Costin începea să se dezbrace de albinuţe. I-am urlat să vină că bestiile micuţe ne urmăresc. O venit.
     Nu ştiţi voi ce poate să facă un ac de albinuţa sălbatică. Vă spun sigur, ca să încheiem odată disputa între sexe: mărimea nu contează!!! O albinuţă miniaturală poate provoca dureri imense. Iar zeci de albinuţe miniatuarale... brrrr...
     Am ajuns la tabără transpirat, cu tensiune, cu respiraţie neregulată, senzaţii de vertij şi lipsă de aer. M-am băgat în apă rece, apoi direct la lucru. Să mai elimin veninul din sânge. Veninul bestiuţelor, nu al meu personal. Ăla-l ţin. Că mai am eu nişte poliţe de plătit. Oricum, de dormit n-am dormit noaptea aia. Că nu ştiam de ce mă doare spatele şi nu pot sta în hamac. Afurisitele nu-şi luase cu ele acele după ce m-or înţepat.

Raport de tură (17)

Prin Săcărâmb. Pe Sarcău şi pe Haitău

     Canicula se anunţa senină în toată ţara. Nici un nor pe frontul atmosferic de vest. Cel puţin după zisele lu’ Busuioc. Aşa ca am vrut să-l verific. Şi am plecat la munte. Nu ştiu ce-o fi fost fost în capul meu, că tocmai venisem de la munte şi abia scăpasem din ghearele albinuţelor sălbatice. Şi, în al doilea rând, nu ştiu ce-o fi fost în capul meu din nou, din moment ce toată lumea ştie că Busuioc nu spune vremea probabilă, ci face glume sau poezii. Groaznic. Bine, groaznic n-a fost c-am plecat. Groaznic a fost c-am ajuns. Dupa zeci de zile de cer senin, dimineaţa cu pricina s-a găsit să fie plină de nori.
     Dar să o iau de la început. Am coborât de la Măgureni vineri şi abia am apucat să-mi pup îngerul un pic că a trebuit să plec la Săcărâmb. Adevărul e totuşi că l-am pupat un pic mai mult decât îi convenea lui, că nu mai prididea să se şteargă de pupături pe obraji, năsuc, urechiuşe, guriţă, ochişori, gât, mânuţe, bulănaşe, fundules, degeţele şi alte locuri pe care le prindeam în raza mea de acţiune. La un moment dat am avut impresia că vrea să mă plesnească c-o pălmuţă, să mai termin cu pupatul. Am renunţat, că m-o sunat Ovidiu. Aşa am crezut eu. Dar de fapt era Elena care-i mânca minutele lui Ovidiu. Minutele de pe cartelă, nu ălea din viaţă. Ălea din viață cică i le îndulcește. Așa zice ea. Și ne-am pus la negociat. La ce oră să plecăm sâmbăta dimineață. Adică să nu fie prea de dimineață, că ei ar cam vrea să doarmă mai mult, după ce o săptămână întreagă au muncit pe rupte... bla, bla, bla... Am fost de acord să plecăm pe la zece. Ei or zis unşpe. Am stabilit 10.30...
     După vreo juma de ceas mă sună Radu. Care mă ia tare de la început. Şi-mi zice că plecarea va fi la 7.30. „Ceeeeeeeeee?”... Am rămas fără replică câteva secunde, timp în care Radu îmi tot explica cum o să se scoale Clau de dimineaţă, cum or să plece ei cu noaptea în cap din Orăştie, cum or să mă ieie ei din Deva la şapte şi jumătate, cum o să zburdăm noi pe câmpii îndelurite pe la nouă, să nu ne prindă canicula. Asta era pe vremea când Bogdan, care trebuia să vină cu noi, era încă în Bucureşti. Am fost tare sceptic. Dar îs un om slab. Am cedat rugăminţilor lui Radu şi am zis că plecăm când ajunge el. Cu Clau. Şi cu Bogdan, fireşte... L-am sunat iar pe Ovidiu şi am vorbit iar cu Elena. Am stabilit că noi plecăm înainte şi ei vin când se trezesc. Că doar n-or veni aşa, adormiţi. Într-un final am terminat cu telefoanele şi am dat să trec iar la pupat de înger. Mda. Nu l-am mai prins. Decât rar.
     Dimineaţa la şapte sună telefonul. Bogdan. Am sărit din pat ca şi curentat. „Doamne, Maica Domnului!”, mi-am zis, „ăştia se ţin de cuvânt şi ajung la 7.30!”. Corversaţia cu Bogdan m-a liniştit. Atunci se trezise şi el şi nu vroia să-şi beie cafeaua singur. Da’ mi-o promis că pleacă imediat...
     La ora nouă m-o sunat din nou să-mi zică să fiu gata urgent că ei tocmai or ieşit din Orăştie. Peste 45 de minute or şi ajuns. Am coborât cu rucsacii, că aveam doi, şi în maşină văd persoană străină. Nu-mi venea să cred! Locul meu preferat de la geam era ocupat de Denisa. Aşa că am stat tot drumul înghesuit între Clau şi Denisa, în timp ce Bogdan se lăfăia în faţă, făcând pe copilotul. După încă o scurtă oprire la piaţă, de vreo juma de ceas, am plecat de-a binelea. Şi am ajuns la Săcărâmb.
     Ţinta noastră era să găsim un traseu de concurs cât mai convenabil, cu plecare de la crâşma din sat. Evident că şi sosirea urma să fie tot acolo, pentru o rotunjire corespunzătoare a traseului. Aşa că am lăsat maşina în curtea şcolii şi ne-am pus pe beut bere. Dacă nu era Clau făceam traseul a doua zi. Da’ aşa nu. Că nu ne-o lăsat. Are Clau asta o privire când e nervoasă de-ţi stă berea-n gât. Am lăsat crâşma în paza crâşmarului şi am plecat, nu înainte de a ne tocmi cu doi ghizi, care să se scoată la liman de prin Măgurile Săcărâmbului. Că aşa fac şi expediţionarii în Himalaya. Îşi iau şerpaşi. Vai de capul nostru, că rău am făcut. Şerpaşii noştri, Alex şi Ionuţ, aveau vreo 12, respectiv 15 ani. Dar n-aveau deloc astâmpăr. Băiiii, nu stăteau o clipă locului şi nu ştiau merge frumos pe drum. Numa-ntr-o fugă or ţinut-o. Cum io am fost tot timpul ultimul, nu-s totuşi sigur dacă ei fugeau de Denisa sau Denisa fugea după ei. Cert e că or scos sufletul din noi. După 40 de minute cădeam aproape leşinat pe vârful Sarcău. N-am apucat să-mi trag sufletul cum trebuie că m-o sunat Elena. Să mă-ntrebe ce fac. Că ei or ajuns la crâşmă şi se plictisesc. Le-am zis clar şi răspicat că eu am treabă şi ei să-şi găsească de lucru prin sat până venim noi, să obţină informaţii utile, să socializeze cu oamenii, să se împrieteneacă cu câinii etc. Din tot ce-am zis eu, ei or înţeles că nu trebuie să pună piciorul afară din crâşmă. Şi-n crâşmă or şi stat cinci ceasuri până ne-am întors noi... Şi-or băut suc şi cafele, de le-or adus la disperare pe crâşmar, care-i tot îmbia cu bere.
     De pe Sarcău am revenit la drum şi am mers un pic pe el. Nu mult. Că la un moment dat ghizii noştri se opresc lângă un molid cam pricăjit şi ne arată cu degetele nişte tufe dese, spinăcioase şi urzicătoare, zicându-se: „Pe aici!”. Am crezut iniţial că glumesc. Ţi-ai găsit. Copiii din ziua de azi nu mai ştiu nici de glumă. Aşa că ne-or băgat în tufe. Acum e posibil ca pe acolo să fi fost cândva o cărare. Cred că ultima dată a fost folosită în antichitatea târzie sau, poate, în zorile evului mediu întunecat. În nici un caz în epoca modernă. După trei metri eram toţi numa băşici pe picioare, spini pe mâini, spume la gură şi crengi în ochi. N-am mai rezistat. Am scos toporul şi m-am uitat după Bogdan. Omul a venit repede şi mi la luat din mână, apoi s-a pus pe defrişat. Chiar m-am minunat de el: ziceai că-i forestier sadea. Noroc că-l mai ghidam noi pe unde să facă cărarea, că altfel dădea de pământ cu toată pădurea. După vreun ceas am scăpat din ceea ce noi credeam că-i iadul, dar de fapt nu era decât un amărât de purgatoriu. Iadul ne aştepta în faţă. Dar noi nu ştiam. Aşa că ne-am oprit să sărbătorim cu o masă copioasă cu slănină, ceapă, brânză, şunculiţă, roşii şi castraveţi. Cu-o ţuiculiţă înainte şi o bere după. Mă rog, tot tacâmul. Mai puţin Bogdan, care nu ştiu ce regim ţine. Aşa că se uita cu jind la slănina noastră şi ne îmbia cu orezul lui expandat. Din care ronţăia parcă cu furie. Nici ghizii noştri n-au vrut să mânce. În schimb ne-au cronometrat. Cică Radu, Clau şi Denisa au mâncat neîntrerupt 37 de minute. Când am auzit una ca asta mi-o cam stat mâncarea-n gât, că io nu terminasem. Dar după aia m-am grăbit un pic şi în zece minute am sfârşit cu masa. Apoi am plecat pe Haitău...
     Acuma nici nu mai ştiu ce să zic. Dacă intrarea/ieşirea în/din infern e la fel ca urcuşul/coborâşul pe/de pe Haitău habar n-am de ce-o mai fost nevoie de căţeluşul Cerber. Cred că pufoşenia aia cu trei capete era mai mult pentru decor, să se joace turiştii în antichitate cu ea. Am băgat de seamă că patru labe sunt insuficiente când mergi pe dealurile din jurul Săcărâmbului. Dar într-un final am ajuns şi noi. Copiii ajunseseră de mult sus şi se cam plictisiseră. Aşa că la un moment dat ne-or zis „paaaa!” şi s-or aruncat în râpele din jurul Haităului. Pe bune! Pentru ei, trei ore de urcat au echivalat cu cinci minite de coborât pe grohotiş şi gata!... or fost în sat. Noi am stat... şi ne-am uitat... şi ne-am gândit... apoi am ales varianta ocolitoare.
     De pe Haitău am plecat pe drumuri mai normale. Adică o cărare printre stânci pe culme, apoi prin urzici, o coborâre abruptă cică pe un fel de drum, apoi iar prin nişte urzici, pe un drum forestier pe curbă de nivel, iar urzici, iar coborâre şi, în cele din urmă, am dat de asfalt în celălalt capăt al satului. Acolo, cum în spatele nostru începuse să tune şi să fulgere, am trimis fetele înainte la biserica trăznită. Noi, bărbaţii, care ştiam toate izvoarele din sat, am mers să luăm apă. Bineînţeles că am exagerat când am zis că ştiam toate izvoarele. Pe unul nu-l ştiam. Dar îl ştim acum. Că l-or găsit fetele pe scurtătura pe care le-am trimis. Mă rog. S-au simţit şi ele exploratoare. Până să facem regruparea, ne-o prins furtuna cu trăznete la biserica trăznită. Taman când trăznea mai cu foc în jurul meu Elena m-o sunat să mă întrebe ce fac... Nu am înţeles de ce a făcut una ca asta, că doar nu suntem duşmani. Şi nu am înţeles nici de ce a trebuit să mai deranjăm oamenii dintr-o casă din apropiere, dar Bogdan a făcut-o. Oricum eram uzi. Ne-am lăsat noroiul de pe bocanci şi aburul din haine în prispa omului şi am plecat la prima oprire a furtunii. După 10 minute a mai venit o tură de ploaie.
     Într-un final, am ajuns la crâşmă. Exact la timp să-l salvăm pe crâşmar din ghearele deznădejdii. Mai avea un pic şi se dădea cu capul de pereţi la cât de puţină consumaţie făcuseră Ovidiu şi Elena în cinci ceasuri. Plus că-i stricaseră omului şi somnul de după amiază. Dar l-am înveselit noi cu prima comandă. Apoi cu a doua. A treia. A patra. Când am vrut să plecăm o venit iar vijelia. No! A urmat a cincea. Și apoi a șasea. Omul a dormit fericit în seara aia. Ceea ce nu se poate spune despre mine. Că n-aveam cort. Numai hamac. Pe care urma să-l plantez între doi pruni. Am cam făcut cârcei la gât de cât m-am uitat în sus să văd cum bate vântul, cum vin norii. Dar într-un final a fost totul în regulă. Vântul a scuturat pomii de picuri, de plouat n-a mai plouat, ne-am dus la casa gazdei în grădina căruia stăteam şi-am tras cu Radu o tocăniţă de-i lăsa gura apă la Bogdan în timp ce ronţăia orez expandat, am jucat zaruri (ceilalţi), am încercat să scriu câte ceva (eu), am stat la poveşti până la două din noapte (eu şi Bogdan)...
     Pe la ora opt, cum dormeam eu în hamac legănat de boarea dimineţii, simt că mă priveşte cineva cu insistenţă. Deschid ochii şi-l văd pe Radu cum se uita chiorâş la mine. Şi-n loc de „neaţa bună” numai ce-l aud că-mi zice: „băăă, domnu, n-ai închis uşa la maşină!”... Io să mă jur, nu alta, c-am închis-o. Că-mi şi aminteam cât de tare am trântit-o şi-mi era de Clau să nu-mi zică câteva. Cum eram amândoi cam somnoroşi am renunţat la dispută. Apoi m-am prins. Că io închisesem doar uşa aia la care umblasem, nu şi aia lăsată intenţionat deschisă ca să nu se blocheze tot sistemul şi să pornească alarma. No. Asta e. Până şi geniile mai uită.
     Dar Radu n-o uitat. Şi o pus la care un plan diabolic. O chemat ghizii ăia sprinteni şi fâşneţi şi le-o poruncit să mă ducă pe toate stâncile din jur. Şi, slavă Domnului, Săcărâmbul nu duce lipsă de stânci. Noroc că am fost precaut şi am zis că nu vreau să merg pe toate. Aşa că am fost prima dată pe-un vârf care nici măcar nu are nume. Sau are, dar nu i-l ştie nime. Aşa că în carneţelul meu am notat doar toponimul „La stânci”. Deşi Elena cu Ovidiu au venit cu idea să botezăm locul „Stâncile lu’ Iancu”, iar Bogdan a insistat pentru demunirea de „Hula lu’ Dani”!. Auzi la el! Mai greşea vreunu’ vreo iniţială şi gata, ăla eram. Apoi am urcat pe Zucherhut. Adipă pe pălăria de zahăr. Apoi am mers la „peşteră”. Adică la o fostă galerie de mină. Apoi până la parc. Apoi gata, la crâşmă. Deşi Radu ar mai fi vrut să mă ducă şi pe Calvaria. Da, da! De acolo îi vine numele! De la calvar.
     În următoarele ore a fost frumos. Stat, povestit, băut bere. Elena şi cu Ovidiu or plecat mai repede şi m-or luat şi pe mine. Restul lumii a mai rămas. Ce să-i faci. Destinul. Că la întoarcere restul lumii a mers tot cu maşina lu’ Radu. Care-i roşie. Şi se pare că s-or întâlnit pe drum cu taurul comunal. Care le-o sărit pe capotă. Deşi ei zic că n-o fost decât o amărâtă de vacă. Da acum ziceţi şi voi: ce vacă-i aia de dă cu coada să rupă oglinda la maşină? Clar c-o fost un bou!

Raport de tură (18)

Iar Săcărâmb. De-a dura pe stânci cu-n jeep reglabil

     Ajuns acasă după atâta umblat pe Haitău şi pe Sarcău, mi-am zis că n-o să mai aud de Săcărâmb câteva săptămâni. Că doar concursul era abia la 1 septembrie. Se prefigura un week-end liniştit, prelungit cu mult prea largul concurs al guvernului cu încă două zile. Aşa că-n ajunul Sfintei Mării mi-am făcut planuri de leneveală şi de muncă. Cum o să mă trezesc pe la zece jumătate... cum o să-mi beau cafeaua în linişte... cum o să mă dau pe net... cum o să scriu o tură vreun raport de tură... cum o să iau micul dejun pe la unu... apoi un pahar de bere... eventual un stat şi privit la vreun tenis sau ciclism pe Eurosport... apoi iar scris... prânzul pe la ora şase... un ultim avânt de scris... ieşit cu îngerul afară... uitat seara la vreun fotbal cu Bunicu, la un pahar de ţuică... Nu-i aşa că sună frumos? Doar că socoteala mea de c-o zi î     nainte nu s-a potrivit cu planurile lu’ Radu pe ziua respectivă!
Cel puţin nu în totalitate. Că de trezit m-am trezit la cât am zis. Dar după aia planurile mele au luat-o razna. Că nici nu fierbea bine apa de cafea când mă sună Radu. Dacă merem pe dealuri. Tot trupul şi sufletul meu a zis nu, numa gura o zis da. Aşa că gura bate sufletul şi corpul. În loc să pun în practică planurile mele, m-am supus planurilor lu’ Radu. Secondat de Clau. Şi conduşi de Denciu’. Nelu Denciu’. Daaa, daaa! Exact ca-n Bond. James Bond. Precum James avea o maşină făcută să facă tot felul de lucruri, aşa şi Nelu. Dacă nu credeţi în teoria conspiraţiei nu are rost să citiţi mai departe. Nu aveţi decât să acceptaţi varianta lu’ Radu-Clau-Nelu şi nu veţi cunoaşte nicicând adevărul. Pentru că adevărul e dincolo de ei, cam la 25 de kilometri. Adică e la mine, că io stau la Deva, pe când ei îs în Orăştie. Dar să revin. Amiaza trecuse cu brio şi ei tot nu veniseră să mă ducă pe coclauri. Când mai aveau abia 24,5 kilometri până la Deva m-or sunat să cobor în faţa blocului, să nu aştepte după mine. Aşa că am coborât... Mi se făcuse foame de-a binelea când am văzut o maşinuţă albastră dând colţul. Dacă m-or văzut că aştept or mai mers un pic în marşarier... Mă rog. Într-un final m-am văzut urcat şi înghesuit pe bancheta din spate, lângă Clau. Că doar Nelu conducea şi Radu se uita pe geamul din dreapta în loc să stea lângă nevastă-sa. Mi s-a părut normal. Pentru că pe geamurile de la bancheta din spate era lipită o folie neagră ca tuciul. Numa aşa, de ciudă, să nu vezi nimic pe geam, că doar oricum folia nu are nici o altă întrebuinţare. Prin urmare m-am uitat la barba lu’ Nelu şi la pletele lu’ Radu toate orele care au urmat...
     Şi au fost multe... Ceea ce trebuia să fie o simplă plimbare s-a transformat într-o... într-un... Habar n-am ce, că încă nu m-am decis ce-a fost. Aventură… Coşmar... Mai bine vă povestesc. Am plecat din Deva. Drum obişnuit. Până la Săcărâmb. Prima oprire a fost, normal, la crâşmă. Să-mi iau un cola. Şi Nelu la fel. Clau şi Radu aveau cola-ile lor. Am dat mâna cu şeful şi patronul de local, am salutat locatarii din crâşmă şi am plecat. Satul a fost parcă prea scurt. Că n-am apucat să beau două guri de cola când Nelu o trecut pe patru ori patru. Bine, nu chiar Nelu o trecut. Ci o cuplat maşina. La prima pornire în sistemul ăsta mi-o ieşit sucu’ pe nas. Că o trecut peste un şanţ. Io savuram aroma. Aroma n-o mai avut loc în sticlă. Şi n-o... singura cale de acces era nasul meu! Am pus dopul la sticlă şi m-am aşezat comod în banchetă, cu mâna crispată pe mânerul de deasupra uşii lipsă. Am mers liniştit vreo 500 de metri. Drumul urca. Maşina mergea pe drum, deci urca şi ea. La un moment dat drumul voia s-o ia direct spre cer. Dar ca să ajungă acolo trebuia să treacă de-o curbă cu ogaşe. Curba n-o fost problema. Da’ ogaşele or fost. Aşa că, cum eram cam obosiţi, ne-am culcat un pic. Pe-o dungă. Bine, nu toţi. Doar maşina. Că Nelu nu putea dormi că-i intra părul lu’ Radu în ochi. Radu nici nu aţipise bine că-l gâdila barba lu Nelu pe la ceafă. Io aş fi dormit. Da’ o început Clau să strige să mă dau jos de pe papucii ei. Aşa că nici vorbă de odihnă. Cei care nu aveam volan la îndemână am început să urlăm. Nelu, calm. Io dat un brânci la Radu ca să poată băga în marşarier. Ne-am liniştit intantaneu. Am zis că gata, dă înapoi până la drum normal şi plecăm acasă. Mă şi vedeam bând două beri la crâşma din sat în timp ce le-aş fi explicat cum m-am dat cu maşina de-a dura...
     Iniţia aşa a şi fost. Nelu o dat maşina înapoi până o făcut-o să meargă ca o maşină şi nu ca o bicicletă, pe două roţi. Mă rog, două roţi şi-o oglindă retrovizoare. Când am văzut şi simţit lucrul ăsta m-am liniştit. Am dat să-mi şterg transpiraţia de pe frunte. Aşa că am luat mâna de pe mâner... În momentul ăla Nelu a schimbat urgent şi a accelerat... Transpiraţia de pe fruntea mea a ajuns pe geamul din spate. Pe lunetă. Io m-am trezit într-un fel de imponderabilitate. Cu picioarele în sus. Stomacul în jos. Sticla de cola era prin aer. Radu era undeva deasupra mea. Deasupra lui Radu erau copacii şi apoi cerul. Şi Nelu ne ducea către cer. După zece metri am ajuns. Bine, n-am ajuns la cer ci la un loc mai drept. Ceva ce aducea a drum. Nelu râdea. Radu râdea. Clau râdea că râdea Radu. Io nu râdeam. Dar aveam pe faţă grimasa corespunzătoare. Eiiiiii! De acolo a mers totul strună. Vreo 15 minute. Până când ne-am oprit că se gătase drumul. Ne rătăcisem. În faţa noatră nu mai era decât pădurea. Stăteam şi ne uitam la ea...
     ...Şi cum ne uitam noi aşa, în gol, golul a fost umplut. De o turmă de mistreţi. Trei-patru scoafe, vreo câţiva bărbătuşi, plus copilandrii câţi cuprinde. Radu zice că or fost vreo treizeci. Clau, patruzeci. Io plusez către cincizeci. Chiar am dat să-i numărăm. Radu şi io ne-am dat dat jos din maşină să fugim după ei. Să-i pozăm, nu să-i puşcăm. Dar... aici sunt două teorii... fie mistreţii or luat-o la fugă că o oprit Nelu maşina... fie că o început Clau să urle după Radu să aibe grijă să nu-l pape mistreţii... io eram în spatele lu’ Radu, deci de mine nu s-o luat... cert e că n-am mai prins nimic în poză, decât o codiţă de mistreţ între doi pomi nefructiferi...
     Cu limba scoasă, ne-am întos la maşină şi Nelu o întors. Apoi am luat-o pe drumul bun, după ce am căutat bunul drum vreo 20 de minute. Ne-am dat jos să dăm deoparte copacii căzuţi. Am ajuns iar la o porţiune de drum ce aducea cu scara către cer.. aia pictată pe bisericile ortodoxe. Am luat-o la fugă. Nu că aş fi vrut să fiu primul mântuit, dar voiam să nu mă mai urc în maşină în timp ce maşina urcă. Bine, io nu credeam că urcă. Da’ o urcat. Exact ca maşinuţa lu’ Mihnea, care urcă pe pereţi. Nelu era în stare să se urce cu maşinuţa lui şi în copaci. Norocul copacilor a fost că s-or ferit din calea lu’ Nelu.
Într-un final am ajuns sus. Adică no, nu sus de tot, ci într-un loc de unde Nelu nu putea urca mai sus. Bănuiesc că se plictisise, nu din altă cauză. Ne-am dat jos şi io cu Radu am coborât. Adică am mers să facem o porţiune de traseu. După vreun ceas am revenit. Ne-am urcat în maşină şi am început să coborâm. Adică să patinăm. De data asta nu mai vedeam decât părul lu’      Radu. Nici Radu nu mai vedea nimic că o început să plouă. Singurul care râdea, că nici el nu mai vedea chiar-dar-chiar nimic, era Nelu. Am ajuns iar la drum. În loc s-o luăm spre Deva, să mă ducă de unde m-or luat, m-am trezit că ăştia-mi pun de-un puci. Şi m-or dus la Orăştie.
     Că m-or dus nu-i bai. Baiul constă în faptul pe unde m-or dus. Mai întâi am trecut prin faţa crâşmei. Crâşmarul şi-o făcut cruce. Avea senzaţia de deja-vu. Ăia de beau bere şi-or făcut şi ei cruce. Aşa, mai împleticită, dar tot cruce se cheamă. Că dor erau conştineţi şi ei că-s beţi. Mare lucru. Or văzut aceeaşi maşină trecând de două ori prin faţa lor. Dar lucruri duble văd ei zilnic... De la parc am luat-o la dreapta. Apoi către Vărmaga. Ceea ce a fost bine şi n-a fost. Adică a fost bine că exista Vărmaga. N-a fost bine pentru că pe unde am mers noi nu există drum. E abia o cărare. Pe care trebuie să o ghiceşti, prin pădure. Dar iar am avut noroc, că are Nelu maşină reglabilă. Băiii, se făcea maşina cât îi cărarea. Cărarea avea 5 metri lăţime? Maşina lu’ Nelu era ca un jeep. Cărarea avea doar un metru? Maşina era deja Lăstun. Cărarea devenea doar un fel de fir al Ariadnei? Maşina lu’ Nelu se plia după cum era curba...
     Nu mai continui povestea. Vreau doar să vă mai spun că maşina are două locuri. Io şi Clau stăteam deja la bagaje. Dar... Nelu a mai luat şi trei oameni la ocazie. Coboram de pe un deal. Mergeam într-o vale. Ploua. Am luat oameni în braţe. Că Radu şi Nelu îs miloşi tare. După 50 de metri am oprit. Să se deie oamenii jos. Cabana unde stăteau era după o curbă.
     O să ziceţi că-s rău. Normal că-s. Adică pe ăia îi duc 50 de metri şi pe mine m-or pus să merg 25 de kilometri pe jos? Noroc c-o fost autobuz!

Raport de tură (19)      Jump to Top

Io, spionul!!!

     Iancu... Daniel I. Iancu!!!... Aşa mi-am propus să mă prezint de acum înainte, că oricum Gimmy Acţiune e doar o făcătură holiudiană. Pe când eu sunt real. Cine nu crede poate să pună mână pe mine, să verifice. Sper ca persoanele necredincioase să fie de sex feminin!
     Dar să mă explic. În urmă cu câteva zile, normal, era mijloc de aprilie. Şi mi-am zis, că tot era vreme faină, să plec cu bicicleta prin Apuseni. Aşa, câteva zile. Mai precis prin Metaliferi. Şi dacă mi-am zis am şi plecat, că tot eram obligat prin fişa postului de la muzeu să iau şi ştampile pe delegaţie. Singur, normal, că alţi nebuni nu prea găseşti să meargă pe coclauri în săptămâna dinaintea Paştelui. Totul a fost frumos un timp. Am fost pe la primării de mi-or pus primarii ştampile, m-or văzut poliţiştii ce patrulau pe drumuri şi babe ce îngrijeau morminte prin cimitire. Am discutat cu oameni normali la crăşmele din mijlocul satelor şi cu cetăţeni citavi prin cătune aproape părăsite.
     Într-un final, în seara dintre luni şi marţi, am ajuns la Porcurea. Sat falnic, din comuna Balşa, judeţul Hunedoara. România. UE. Terra. Cu vreo 29 de locuitori pe cap de sat. Azi îi zice Vălişoara, dar tot Porcurea va rămâne în memoria colectivă. Când am intrat în sat, chiar la prima casă pe dreapta, lătrau doi câini. Iniţial am crezut că mă contestau pe mine. Da’ de unde. Erau nervoşi pe un al treilea câine care fugea cu un fel de blană mică în bot. Posibil să fi fost miel în loc de blană. Am strigat da’ nu mi-a răspuns nime. Am împins de bicicletă şi câteva case mai în sus, nişte oameni munceau. Am vorbit, le-am spus ce vreau să fac, oamenii or zis că dacă vreau pot să dorm în stogarul de vizavi. Le-am mulţumit, dar am zis că merg mai departe ca să am cât mai puţin de urcat a doua zi...
     Mai departe am mers. Şi am ajuns. Am trecut de biserica de lemn momunent istoric, ridicată pe la 1787, şi am ajuns la o intersecţie. Adică din uliţa pe care meream eu se desprindea altă uliţă, pe lângă o casă părăsită, cu o mândreţe de stogar plin cu fân. Gard prăbuşit, poartă crăcănată, fântână fără apă potabilă... Am aruncat bicicleta în nişte urzici urzicătoare şi m-am dus să dau de suflet de om cu care să vorbesc. După cinci minute de privit peste garduri, a ieşit un om bun. I-am explicat cine sunt, ce caut pe acolo, ce fac de obicei, ce vreau să fac în noaptea aia şi ce aş dori să facă şi alţii. Alţii fiind locuitorii din Porcurea. Adică să mă lase să dorm în stogarul părăsit. Omul, când a auzit, a vrut să mă bage în casă. Am refuzat, că doar casă am şi eu acasă. Stogar şi fân uscat nu am. Eiiii, şi am stat noi la poveşti la om în curte, la o masă, vreo trei ceasuri, până s-a întunecat...
     La un moment dat, vine însă un nene cu bască, vecin de vizavi. Vorbesc ei ce vorbesc pe şoptite, după care omul bun cu care vorbisem se îmbracă şi zice că trebuie să plece. Io mă ridic de la masă şi merg să dorm în stogar. Când trec pe lângă omu’ cu bască dau să fac cunoştiinţă. Îmi zic numele, cine sunt, unde lucrez. Toate alea. Băscăul mă repede. Că s-o las mai moale cu minciunile. Că el ştie că la muzeu la Deva nu lucră nimeni cu numele meu. Şi de ce vreau eu să fac poze la sate, biserici, cruci şi alte alea? „Ce bă? N-au ăia de la muzeu destule poze? Mă crezi prost? Te verific eu imediat!”...
     Am rămas cu gura căscată!!! Dar ce era să fac? Venea vremea rea, cu ploi, şi trebuia să dorm sub vreun acoperiş de stogar. M-o înjurat băscăul de mamă de ţigan şi s-o dus în casa lui. Acuma nu ştiu dacă casa era sigur a lui sau o furase, dar io ştiu că nu-s ţigan. Şi chiar dacă aş fi, nu mi-ar fi ruşine. Ruşine mi-ar fi să afle lumea că-s prost. L-am lăsat în plata cui l-o mai plăti, că omu’ e deja ieşit la pensie, şi m-am dus de mi-am aranjat culcuşul, apoi m-am aşezat pe o grămadă de lemne să citesc şi să scriu pe tabletă. Semnal la Porcurea, oricum nu aveam, să vorbesc cu îngeru’ pe net. Am stat io ce-am stat, vreun ceas, un ceas jumate, până m-am dus în stogar şi m-am băgat în fân. Pe la două noaptea m-am trezit, că ploua afară torenţial. Am rezistat până pe la 4.30. Apoi a trebuit să mă dau jos din fân să fac pipi. Că aşa ploua afarăăăăăă... Şi aşa curgeau şiroaiele... Şi visam numai veceuri în care să te poţi pişa în linişte....
     M-am uşurat şi m-am culcat la loc. Pe la 7.30 însă... surpriză... în toată liniştea de la Porcurea... cu tot mirosul de flori de fân... a pornit un motor de tăiat lemne... sau de prelucrat lemne... Care mergea 30 de secunde... se oprea... apoi se auzea un zgomot de tablă de fier pocnită cu un ciocan... apoi motorul... apoi pocniturile... Şi tot aşa!!!
     Pe la ora zece m-am dat jos din fân. Ploaia se oprise şi aşteptam să se mai zvânte noroaiele. M-am dus la omul bun acasă să stau un pic la poveşti. Când m-a văzut, omul bun a fugit să dea apă la găini. Nu înainte de a închide uşa de la casă cu cheia. M-am mirat, că doar cu nici 12 ceasuri înainte voia să mă bage să dorm în casa lui. N-am insistat şi m-am dus de-am pozat case. După vreun sfert de ceas, l-am auzit că mă strigă. Să vin că vrea vecinul lui să vorbească cu mine. M-am dus...
     Aşa şuturi în cur n-am luat niciodată!!! L-am văzut pe omul cu bască, Popa Aron pe numele lui, cum apare cu un fel de ustensilă în mână, de după propriul gard. I-am dat bună-dimineaţa. „Lasă-mă, şmechere, cu poveştile astea!”, zice el. „Să şti că te-am verificat. Nu există nici un Daniel Iancu la muzeul din Deva. Sau ţi se spune altfel?”... Am crezut că iau foc!!! „De ce minţiţi în halul ăsta? La ce muzeu aţi sunat?”, l-am întrebat. „La Deva”, zice el. Şi la poliţie. Şi la Primărie la Balşa. Şi la Casa de Cultură din Orăştie. Şi la Episcopie. „Nimeni nu ştie de vreun Daniel Iancu!”, acuză el în timp ce venea spre mine. Era protejat de gard şi de bască. M-am dus şi eu spre el. Şi i-am mai spus o dată în faţă că minte ca un neruşinat. Ca o curvă de securist. Cretinul cred că s-a speriat un pic, că o zis că mai sună o dată la muzeu. Şi a plecat la telefonul fix. Eu m-am dus la omul bun să-i arăt buletinul, delegaţia şi legitimaţia de servici. „Staţi liniştit, îs ceea ce zic că îs”, i-am explicat omului. „Doar că la hoţi, le e frică de hoţi!”...
     Apoi a urmat faza zilei. Băscăul a venit şi a zis că io îs cine zic că îs. Pfuaiiiii!!! Că o verificat. Şi i s-a confirmat. L-am întrebat dacă nu putea să-mi verifice buletinul, legitimaţia şi delegaţia. O zis că nu! Că el o lucrat 25 de ani în sistem şi are metode specifice. Şi că de acum înainte voi fi bine primit în Porcurea. Că garantează el.
     Am explodat iar. L-am întrebat ce l-a determinat să nu aibă încredere în mine. O zis că faptul că merg cu bicicleta. „Dacă veneam cu un BMW alb, cu lanţ la gât şi manele în boxe, eram de încredere, nu?”... A schimbat vorba, că cică nimeni nu umblă singur cu bicicleta prin munţi. Mai ales în Săptămâna Mare, când lumea stă cu familia şi se pregăteşte de Paşte. I-am spus că i-o n-am de ce să stau să mă pregătesc, că mâncare şi curăţenie în casă îmi fac maică-mea şi soacră-mea şi că îngeru’ stă pe unde vrea el. „Pă de ce nu stai cu nevasta şi o laşi singură?”, m-o întrebat băscăul. I-am spus că n-am cum, că-i în ceruri, lângă îngeri. N-a priceput din prima... Apoi a dat s-o scalde. Că, cică, „să ne ierţi, domnu’, dar pe aici vin mulţi ţigani”... l-am întrebat dacă arăt ca un ţigan... „nuuuu, da’ ei vin să ne fure fieru’ vechi”... l-am întrebat dacă are impresia că pot fura fier vechi în port-bagajul de la bicicletă... Aşa că am pus punctul pe „i”... De ce m-a acuzat şi m-a făcut în toate felurile?
- Domnu’ Iancu, am crezut că sunteţi spion, că v-am văzut azi noapte când transmiteaţi coordonate din dosu’ şurii!
     I-am explicat că aia e o tabletă. Şi că de pe tabletă n-am semnal din Porcurea. Că doar citeam şi scriam. Şi că, şi dacă aş fi avut semnal, n-aveam ce transmite. Că Porcurea nu e un punct sensibil pe harta NATO: Nici măcar Putin nu ştie de Porcurea. Dar... asta nu i-am mai spus băscăului... pot fi agent al Serviciului Secret din Botswana!!! Care se ştie că-s plătiţi în PULE!!!