Home

Viata de blogăr

Viaţă de blogăr (1)

O seară de pomină

     În sfârşit ajunsesem acasă după o zi cumplită. Da’ cumplită rău! Mă aşteptasem însă oarecum la cumpliţenia asta, deoarece era o zi de marţi. Io nu-s superstiţios de loc, da’ ar trebui din când în când să ţin cont de semne. Eeee, iată că io chiar în ziua aia nu ţinusem cont de ele. Adică ţinusem, da’ să vedeţi cum. Pe lângă faptul că era marţi (vorba aia, „tri ceasuri rele”), mai era şi 13. Deci ghinion dublu. Apoi, când am tras jaluzele de la bucătărie să văd minunata dimineaţă de afară, prin faţă tocmai trecea un popă. „Ptui!, părinte!”, mi-am zis în gând şi am tras o frumuseţe de cruce cu limba-n gură. Nu mult după aia, când mă ştergeam cu prosopul cu prea mult zel, m-am lovit cu cotul de tocul de la uşă. Ahaaa! Deci mă înjura cineva de dimineaţă. L-am înjurat şi io pe el, aşa, să se sature. Apoi dau să plec la servici când găsesc în faţa uşii o pungă cu oase de pui. O iau şi mă întorc s-o bag la frigider. Oasele erau pentru Blacky, căţeluşul de vreo 80 de kile de la grădina lu’ Bunicu, nu pentru mine, da’ se împuţeau dacă le lăsam la uşă. Cobor la etajul unu când îmi aduc aminte că n-am luat aparatul foto şi aveam nevoie urgentă de el. Deci m-am întors a doua oară. Ghinionul se strângea puzderie. În faţa scării, o mâţă neagră îmi taie calea. Nu-mi mai fac nici o cruce cu limba-n gură şi nici nu aveam cum să fac şapte paşi îndărăt că trebuia să trec de uşă; ceea ce însemna că trebuie să scot iară cheia. Aşa că am suduit cum se cuvine toate miorlăitoarele care-ţi ies în cale dis de dimineaţă.
     Până la servici mai era să mă calce o maşină pe trecerea de pieton, să mă muşte un câine bagabont şi să mă întâlnesc faţa-n faţă cu cineva căruia-i trebuia, nici mai mult, nici mai puţin, decât să-i fac nu-ş’ ce lucru pe gratis. Atunci am scăpat. Însă la muncă, alte belele. Mi-am vărsat cafeaua pe cămaşă. Mi-am dat seama că uitasem să-mi pun şi mâncare la mine. Am primit scatoalce de la toţi şefii şi şefuţii că uitasem să fac ceva, normal, extrem de important. S-o luat curentu’ şi mi-a dispărut un material din wordu’ pe care nu-l salvasem. Mă rog. Din astea. Chiar ajunsem la concluzia că ălea trei ceasuri rele se cam făcuseră opt. Daaaar... la finalul zilei se întâmplase şi ceva bun: tocmai încheiasem o asigurare la Groupama, de-aia specială pentru locuinţe. În caz de incendii, inundaţii etc. Asta din două motive. Primo: aveam un prieten care lucra acolo şi n-am mai scăpat de gura lui. Secundo: în ultimele trei luni vecinul de sus mă inundase, vecinul de jos mă incendiase după ce-i luase foc mâncare de pe aragaz, iar vecinul de vizavi îmi distrusese uşa de la intrare când o instalat cum nu trebuie nu-ş’ ce dizpozitiv.
     Deci ajunsesem acasă şi eram fericit la gândul că o să stau liniştit şi că-s asigurat Groupama. Băi, frate, aveau ăştia o ofertă beton. Inundații, incendii, spargeri de geamuri... orice... ei promiteau că în patru ceasuri trimit un specialist și repară totul. În caz contrar, cică îmi dădeau ei nişte bani. Tare de tot. Mă rog. Ideea era că ştiam că-s asigurat, că nu mă bazez io prea mult pe specialişti. Cunosc o persoană care ştie să le facă pe toate, deci ăla, specialistu’, era doar aşa, să vină să constate daunele, după ce cică trebuia să le autoconstat eu şi să le fac o poză. Daunelor, nu specialiştilor. Pe baza cărei poze trebuie să vină specialistu’.
     Ajuns acasă, mi-am turnat un pahar de bere rece, de la congelator, să-mi stâmpăr arşiţa din gât provocată de canicula de afară. M-am pus la calculator să mă dau pe net. După-amiaza şi seara se anunţau promiţătoare. Că doar ce belele mă mai puteau paşte?... După un timp m-am ridicat şi m-am apucat să fac un pic de treabă. Că n-aveam mâncare gătită, hainele zăceau grămadă în coşul de rufe murdare, nu mai aspirasem de şi uitasem de când... Habar n-am ce mă apucase hărnicia taman în ziua de marţi, 13. Poate faptul că, fiind proaspăt asigurat la Groupama pe linie de apartament, mi-am zis că nu se face să fie apartamentul vraişte din moment ce beneficiază de un asemenea statut.
     Deci m-am apucat de treabă. Cred că maică-mea m-ar fi ţucat pe frunte. Săraca, 40 de ani o aşteptat să mă vadă harnic şi când în sfârşit m-am făcut, n-o fost de faţă să se minuneze. Băăăăiii, îmi venea să le fac pe toate, pe toate deodată. Fluieram şi munceam. De fluierat fluieram cât unul, da’ de muncit munceam cât trei... ce zic io trei... cât patru... posibil chiar mai mulţi... Wow!!!! Cum îmi mai mergeau mâinile. În primul rând am pus nişte pulpe de pui la dezgheţat rapid. Am curăţat nişte cartofi. Nu mulţi, numai câţi trebuie. I-am clătit şi i-am pus un pic la scurs, până am băgat prima tură de haine în maşina de spălat. În timpul ăsta verificam FB-ul şi mă uitam cu coada ochiului, la televizorul din bucătărie la comentariile cretine, politice sau sportive, ale unor posturi TV. De fapt, nu ale unor posturi TV, ci ale tuturor posturilor TV... După ce-am dat drumul la maşină, am aspirat în camera mică. Vai de mama lui de aspirator. Că-i de pe vremea comuniştilor, ca şi covorul. Are furtunul înfăşat în zece locuri cu scoci de ăla lat, maroniu, să nu-i iese prafu’ pe la încheieturi. De aspirator vorbesc, nu de covor. Covorul are alte hibe. Am mers de-am tăiat cartofii rondele. I-am pus la tigaie, lângă pulpe. Am curăţat şi nişte usturoi. Apoi la cuptor cu toate. M-am uitat cu gura căscată la un comentariu al unui deputat. Am schimbat pe sport. Alt comentariu, pe altă temă, acelaşi deputat.
     Apoi m-am dus să aspir în sufragerie. Aproape că gătasem şi eram leoarcă de sudoare când... a început dezastrul. Un mic scurt circuit la aspirator şi totul s-a oprit. Bine, nu totul. Doar aspiratorul din aspirat. Da’ nu şi din expirat. Că după o bubuitură scurtă şi o flamă insignifiantă de mi-o pârlit sprâncenele, o sărit căpăcelul de la săculeţul de praf. Odată cu el o sărit şi praful. Direct în sufrageria proaspăt aspirată. De frică, io am aruncat tulumba de aspirat a aspiratorului direct în faţă, spre măsuţa de cafea. Norocul meu a fost că pe măsuţa de cafea nu era ceşcuţa de cafea ci paharul cu bere. Ioiii! Aşa fain s-o făcut ţăndări. Paharul, nu berea. Berea numa s-o scurs de pe masă pe covor. Oricum, berea nu pătează. Da’ praful prăfuieşte.
     Am lăsat aspiratul, că oricum nu mai aveam cu ce aspira, şi m-am dus la televizor. Din cuptor veneau miresme... De afară se auzeau duduituri. „Tunează!”, mi-am zis eu mie cum ar zice îngerul meu. Da’ ce? mă fac pe mine nişte fulgere şi tunete? Pe mine nu, da’ pe televizor da, că la o duduitură mai puternică s-o luat imaginea. Şi s-o dus. Şi-or rămas numa nişte pureci pe ecran. Aşa că am plecat la calculator. Am dat sonorul mai tare la boxe, că maşina de spălat făcea ca toţi dracii şi nu auzeam ce vorbesc ăia în clipurile de pe FB.
     Râdeam cu gura până la urechi când am auzit o nouă bubuitură. Instantaneu am înlemnit şi înlemnit cum eram am sărit de pe scaun. Ce se întâmplase? Afurisita de maşină de spălat scăpase de pe covoraşul de cauciuc... ajunsese pe gresie trepidând... începuse să alunece ca pe toboganele iadului... furtunul de care era legată la apă s-o întins... s-o întins mai mult... o plesnit... maşina o dat cu capul ei de maşină proastă de zidul advers... apa o ţîşnit prin furtunul rupt... maşina o dat cu capul de zidul celălalt... o luat-o razna... dansa... da’ nu i-o ajuns cablul până la priză... încă o flamă, pe care am zărit-o în timp ce făceam cursă cu obstacole prin casă... ştecheru’ a ieşit din priză... cu ultimele puteri maşina s-a orpit... dar apa a pornit!
     Căci (forţa aia din vasele comunicante fiind cu ea, cu apa!), furtunul de alimentare bine înfiletat de Bunicu când şi-a declarat independenţa a smuls şi teava din perete. Geaba am oprit eu toate robinetele ălea roşii. Geaba zic bine, că am impresia că unele erau de la gaz, n-aveau treabă cu apa. Care apă ţâşnea ca o ţâşnitoare în piaţa publică. Singura soluţie era să o oprim pe coloană. De apă zic. De la subsol. Dar cheia de la subsol n-o avea decât şefa de scară. Care nu era acasă. Am fugit la toţi vecinii. Vecinii au început să fugă după mine. Fabulos, într-un târziu cineva s-o gândit s-o sune pe şefa de scară. Io am plecat acasă să limitez proporţiile dezastrului. Apa ţişnea în continuare când a început furtuna afară. No, că mi-e de furtună numa îmi păsa. Am lasat-o în treaba ei. Şi ea şi-o făcut treaba....
     Prima data o vuit vântul prin casă. Că toate geamurile erau deschise. Am simţit io ceva curent pe la urechi da’ am zis că-i glumă. Apoi, în timp ce dam cu mopul să scot apa de pe gresia din baie... am auzit o bubuitură! Zzzzzdrrrraaaangggg! Praf mi s-o făcut geamul de la bucătărie. Norocul meu. Că era geamul ăl mai vechi şi mai prost făcut. Am îngheţat cu mopul în mână. Mă aşteptam la alt zdrang! N-o mai venit, sau poate nu l-am auzit eu din cauza zgomotului de stilcă spartă. În schimb am auzit altceva. De fapt, am văzut altceva. O flamă. Pfuuuuuf!!! Şi gata. S-o luat lumina. Adică curentu’! De tot! Am fugit repede la calculator... fumega pe la firele de alimentare... „Tulaiiii!” mi-am zis... şi am luat-o lipa-lipa prin apa de prin apartament să sun la Groupama, să vină specialistu’!
     Apoi mi-am amintit... ăia ziceau că prima dată tre să fac io autoevaluarea... adică să fac o poză, s-o trimit şi ei trimit specialistu’... Am luat aparatul şi am dat să fac poză în baie, pe unde ţîşnea apa, că oricum nu mai era pericol de curentare... Când dau să fac poza, nu făcea aparatu’ claru’... E-heee!!! Ce n-aş fi dat să am şi io chitul de supravieţuire, cu lanternă şi aparat foto de unică folosinţă. Ochelarii de scafandru îi făceam cadou la vecinii de la parter, în caz că creştea nivelul apei... Mă consolez şi aduc o lumânare, o aprind şi o pun pe marginea chiuvetei. Lanterne nu mai am, că ultima am scăpat-o într-o râpă pe munte. Fac io două poze cu tableta... dau să le trimit... până să mă dumiresc cum se trimit poze cu tableta (am trimis totuşi), simt miros de ars din baie... parcă... fug repede... deschid uşa... şi descopăr iadul. Sau flăcările iadului, că lumânarea căzuse de pe chiuvetă direct pe prosoapele care trebuiau puse la spălat. Nu mai era nevoie să le spăl. Toţi microbii plecaseră pe lumea ailaltă. Zdrenţele erau gata arse. Scrum erau. În plus, o vâlvătaie până la tavan mă anunţa că nu mai era nimic de făcut decât ca să las ca incendiul să fie stins de inundaţie. Am fugit din baie nu de frică ci din cauză că mă îneca putoarea de fum... iniţial am crezut că era de la incendiul din baie... apoi am realizat că fumul venea din bucătărie... uitasem friptura la cuptor! Am alergat ca un erou şi am pus deştele pe mânerul de la cuptor... Instantaneu mi le-am băgat în gură. Plângeam şi că mă usturau ochii şi că mă dureau de ars deştele...
     Nu mai ştiu cum a trecut timpul... lucram şi plângeam... plângeam şi lucram... mai mult plâgeam... La un moment dat sună cineva la interfon... deschid... deschid şi uşa.... un om vesel cu o cutie de instalator hidraulic în mână, urca scările... pe măsură ce urca prin apa ce se scurgea pe scări, omului îi pierea râsul... O ajuns în faţa uşii şi-o deschis-o... O văzut ce-i la mine în apartament... O leşinat... şi, în cădere, o dat cu capul de cimentul de pe scări. Nocorc că apa care se scurgea a amortizat lovitura. Deci e bine. Acum e la terapie intensivă pentru o inofensivă comoţie cerebrală.
     Io mai aştept încă alt instalator, banii pe asigurare şi prima promisă! Groupama fie cu voi!

Viaţă de blogăr (2)

Şi eu am fost custode!

     Da, da! Repet: şi eu am fost custode! Poate n-o să vă vină să credeţi asemenea minunăţie dar realitatea întrece - în cazul meu, desigur -, imaginaţia. Bine, n-am fost custode singur ci însoţit de câţiva prieteni şi nuuu, n-am fost custode de muzeu, cum s-ar putea bănui, ci de rezervaţie naturală. Eiiii? Ce spuneţi? Aşa-i că v-am impresionat?
     Cum am ajuns io custode, asta e altă poveste. În ruptul capului n-am vrut. Da’ or vrut alţii. Şi nu s-or lăsat până nu m-or uns şi pe mine custode-şef. Apoi s-or spălat pe mâini de la atâta unsoare cât or folosit să mă ungă. Că doar ei aveau pe cine da vina dacă ceva merea prost. Şi, slavă Domnului, cum să nu poată lucrurile să meargă prost? Aşa că or mers din plin.
     E-heee, dragii moşului! Era pe vremea când io eram tânăr şi pe când încă natura nu exista. De Natura 2000 zic că nu exista, nu de natură aşa, în general. Aia exista, normal, şi era organizată în tot felul de rezervaţii naturale, nu în situri cum e acum. No, şi cum cineva trebuia să aibă un cap în care să se spargă toate oalele prietenii şi-or zis că al meu ar fi numa bun. Zis şi făcut, ei. Resemnat şi cu cucuie, eu. Da’, no! Trebuia s-o facă cineva şi pe asta, mai bine – mai rău. Că era păcat de biata rezervaţie să se facă de minune între rezervaţiile ţării că numa ea să rămână fără custode. Râdeau parcurile naturale, naţionale şi rezervaţia biosferei de ea ca de o cenuşereasă nechemată la bal.
     Deci eu - supravegheat de custozii de rând, fireşte -, am decis să o scap de ruşine şi să accept ungerea. Că no, doar avea şi ea cu ce se lăuda. Era o rezervaţie ca toate rezervaţiile. Adică de tip mixt. Avea şi stânci, şi apă, şi pădure, şi animăluţe, şi floricele. Printre floricele se putea mândri cu laleaua pestriţă, o specie endemică numită de tipii super-deştepţi (din biologie, nu din energie) Fritillaria meleagris. No. Asta cică era protejată de lege, era un fel de ditamai monument al naturii. Adevăr grăiesc. Chiar era protejată de lege cam 11 luni şi jumătate pe an. Nimeni nu se atingea de ea în timpul ăsta. Că ştiţi şi voi, legea e ca un pietroi de dură, dar e lege. Însă două săptămâni pe an... parcă legea ori intra în vacanţă, ori se făcea ca o gelatină... şi era jale... găseai exemplare din săracu’ monument pe toate tarabele din pieţele din împrejurimi. Unele smulse cu tot cu rădăcini. Surprinzător era faptul că ălea două săptămâni se suprapuneau până la perfecţiune cu perioada de înflorire a respectivelor buruieni. Bineînţeles că vinovatul era custodele-şef, adică io, că n-am stat paznic la lalele pe stânci, în timp ce ăia de făceau scandal şi plângeau de mila naturii le cumpărau gata culese din pieţe, să le facă cadou la gagici.
     Aşa că m-am nervat şi, împreună cu colegii care mă supravegheau dacă fac totul cum trebuie, am lipit afişe pe stâlpii din satele din jurul rezervaţiei. Un toner, trei topuri de hârtie şi cinci scociuri am consumat. Pe afiş scria ceva de genul să nu mai rupă toţi bulangii buruienile că primesc amendă de la poliţie. Conform nu mai ştiu cărui articol, din nu mai ştiu ce lege. Vaiiii... În urma unui asemenea demers am văzut oameni tăvălindu-se pe jos de atâta râs. Râdeau şi poliţiştii de li se umfla burtica sub cămeşoaie şi dădeau cu caşcheta pe macadam. La un moment dat am vrut să schimb articolul de lege cu un blestem de impotenţă da’ o trecut perioada (de înflorire, nu de impotenţă) şi am renunţat, că poate luam şi bătaie.
     Aşaaa... pe lângă floricele, rezervaţia de custodia căreia mă ocupam mai avea şi animăluţe. Nu prea multe, da’ cornute. La propriu. Adică vipere cu corn. Vipera ammodytes. Băăiiiii, cică până şi ăstea erau protejate de lege, da’ nu cred să fi avut nevoie. Cinci ani cât am fost custode n-am văzut pe unu’ să le rupă coarnele sau să le vândă prin piaţă. Nuuu! Din contră, când dădea vreun iubitor de natură cu ochii de bietul şerpişor, când se apuca de urlat ca din gură de piton şi o lua la fugă ca din faţa te miri cărei pantere. Acum hai să fim sinceri. Oamenii ăştia chiar exagerau. Cine s-a uitat vreodată în gură la vreo viperă ştie că are nişte buzişoare micuţe-micuţe, şi că n-are cum să înghită ditamai purtătorul de şlapi numărul 43. Mă rog. Deci pe linie de târâtoare n-am avut probleme.
     ...În schimb mi s-or albit nu mai ştiu câte fire de păr de pe burtă din cauza plutitoarelor. Bine, ăstea nu-s specii protejate de lege dar îs iubite de săteni. Ce zic io săteni! De ţărani. Care, după ce abuzează de ele şi le golesc, le aruncă pe gârlă. Peturi, conserve de tablă, cutii de aceaşi tablă, sticle minione sau grăsulii din sticlă îşi găseau obştescul terminal în apa care traversa rezervaţia naturală de tip mixt. Normal, or fi ele necuvântătoare şi aclasabile din punct de vedere organic, dar iubitoare de frumos îs. Am dovezi. Băi fraţilor!, toate se opreau în chei, în rezervaţie, să se uite la frumuseţea din jur. Şi acolo rămâneau. Aşa că io cu custozii de mă supravegheau trebuia să le adunăm de prin te miri ce cotloane, să le băgăm în plase, pungi sau saci şi să le cărăm în cârcă până hăăăăt, la mama supărării. Zeci de drumuri am făcut astfel!
     Apoi, tot ca custode am avut de înfruntat vijelii. Nu de ălea cu tunete şi fulgere, ci din acelea majore, cu înjurături. Ioiiiii! Voi ştiţi cum e să vă certaţi cu proştii? Da’ proşti, nu făcături minore care-ţi zic una şi se duc că li s-o gătat vocabularu’... Băiiii, am găsit unu’... io căram saci plini cu plutitoare în spate, adunate de prin rezervaţie, şi colegii mă încurajau şi-mi făcea poze... iar el urca zâmbind... cu maşina... un jipan ordinar... pe firul apei... călca totul în picioarele roţilor în timp ce rânjea la mine... am aruncat gunoaiele şi am dat să-i fac şi io poză. Masculu’ s-o panicat!. Femela de-i era la dreapta şi-o ascuns făţăul. Wow... şi apoi mi-am auzit ce-nseamnă să fi custode! Neamurile de primă gradaţie s-ar simţi ofensate. Ideea era că io, ca custode, ajungeam fix până la schimbătorul lui de viteze. Că toţi care eram acolo o să facem puşcărie că i-am făcut lui, neasemuitului, superdodatului, neînfricatului o poză în timp ce era cu amanta pe fir. Pe firul apei, zic. De fapt prin mijlocul firului apei. Că o să-mi văd io lungul nasului. Că el lucră la judecătorie. Praful şi pulberea urma să se aleagă de mine, de aparatul meu foto şi de plutitoarele ce le căram în spate. Chiar urma omu’ să se dea jos din jip şi să-mi altoiască vreo două. Dar... custozii care mă supravegheau nu m-au lăsat de izbelişte. Aşa că gagiul o întors mastodontul dintre peşti şi o plecat suduind şi ameninţând. O vreme, vreo 30 de minute am cam avut un pic de morcov. Apoi am ajuns acasă. Am scris în presă. Am fost sunat de... şi am dat detalii la... poliţie. Perfect totul. În sensul că omul chiar lucra la judecătorie. Ca şofer! Deci nu s-a mai făcut tam-tam...
     Într-un final a venit şi despărţirea. Cam brusc, e drept, dar a venit. Nu că am fi vrut noi, adică io şi rezervaţia. Dar aşa a vrut statul. Căci a lăsat-o să-şi facă de cap iar acum, după ce vechea rezervaţie s-a înhăitat cu încă două-trei ca ea, formează ditamai situl Natura 2000. După cinci ani frumoşi şi năbădăioşi, statul, prin instanţele sale a decis s-o ia altul. M-am supus, fericit. Şi mândru în acelaşi timp că i-am fost o vreme custode!

Viaţă de blogăr (3)

Manual de bune practici în politică. Pentru începători

     Habar n-aveţi voi cât de mult m-a ajutat pe mine cititul. Asta începând de alaltăieri. Bine, nu de alaltăieri m-am apucat io de citit, ci în ziua cu pricina am citit un articol. Pfuauuuuuuuu! Pe spate m-a dat şi m-a făcut să înţeleg lumea. Lumea politică. Nu credeţi? Ia încercaţi-l şi voi. Se intitulează, cam neatractiv e drept, De ce e bine să fi punctual?, dar asta e, sper să-l citească cineva până la capăt... Adică şi altcineva în afară de mine, normal.
     Hoooo! Nu săriţi ca ienicerii la bătaie. Staţi mai întâi să vă explic. Şi mă căpăciţi după aia. Aici vorbim de trei categorii de oameni. Or fi ele mai multe, da’ nu-mi bat io capul să le identific pe toate, că voi întâzia iară la joaca cu îngerul meu din faţa blocului dacă o fac. Deci. Prima categorie e a moraliştilor. Ăia care urăsc întârzierea şi întârziaţii, şi care au dreptatea alăturea, susţinând fie că ei n-au întârziat niciodată, fie că au făcut-o uneori, extrem de rar, evident, şi şi atunci nu a fost din vina lor ci a societăţii care îi urăşte şi le pune beţe-n roate. A doua mulţime e aia de întârzie cu o ritmicitate de invidiat. Componenţii ei sunt cei mai mulţi şi evident, cei mai indiferenţi faţă de întârzierile altora, că doar se ştiu şi ei cu întâzierea pe căciulă şi cu scuzele în buzunar. În sfârşit, cei din urmă dintre cei din urmă îs adevăraţii profesionişti în ale întârziatului. Şi, lăsând modestia la o parte, vreau să vă zic că aici mă încadrez şi eu.
Dar ca să ajungi la un asemnea nivel îţi trebuie experienţă. Nu oricine întârzie aşa, în doru’ lelii doar de două-trei ori pe săptămână – gata, a şi intrat în breaslă. Ţţţţ-ţţţţ-ţţţţ! Nu aşa se face. Asta e pentru amatorii care tâjesc să treacă la profesionişti. Cu mari şanse, evident, dar totuşi momentan doar nişte amatori. Un profesionist adevărat întârzie precum respiră şi asta din mai multe motive. Să luăm unele aspecte din articolul de care pomeneam mai sus şi să vi le exemplific, dintr-o perspectivă extrem de simplă şi de cunoscută: cea a politicianului român, de orice rang şi de orice valoare. N-am timp să le detaliez pe toate, că cine ştie poate aveţi treabă şi întârziaţi undeva. Chiar în deschiderea primei părţi a materialului (De ce să nu mai întârziem) ni se atrage atenţia asupra unui fapt esenţial: cine nu întârzie n-are ce căuta în politică. Punct. Adică du-te, nene, de munceşte, ce-ţi trebuie ţie politică dacă nici măcar un sfert academic nu eşti în stare să-i laşi alţii să te aştepte. „Atunci când întârziem, ne punem o amprentă în ochii celorlalţi. […] când cineva întârzie de cel puţin două ori sau întârzie la un eveniment foarte important, va fi mereu ţinut minte pentru acest lucru. A întârzia înseamnă a atrage atenţia asupra ta”. Excepţională şi necesară precizare. De la bun început articolul pe care-l citeam mi s-a părut deci mai presus de machiavelism. Că doar nu trăim pe vremea principatelor ci suntem, nu-i aşa?, într-o republică. A văzut cineva până acum politician care să vină la timp undeva? Poate în vis. Adică ori el visa, ori politicianul era adormit. Iar precizarea ulterioară... că va fi mereu ţinut minte pentru că a întârziat... şi, nu în ultimul rând că chestia asta cu întârziatul care înseamnă de fapt că vei fi mereu în centrul atenţiei... wowww!!! Vorbim practic despre o şcoală politică de vară la care sunt invitaţi toţi tinerii politiceni din toate partidele. Magnific.
     Paragraful următor e un pic mai altfel, dar se adresează tot politicienilor sadea. În sensul că ar vrea să le mai tempereze un pic elanul. Căci a întârzia „poate transmite lipsă de respect – pentru cel/cei care te aşteaptă, sau pentru evenimentul şi audienţa respectivă. De asemenea poate transmite ideea că eşti mai concentrat pe sine şi pe pregătirea personală decât pe un angajament pe care ţi l-ai luat”... Ştiuuuu! E un vocabular dur, mai ales pentru tinerii politicieni din toate partidele, aflaţi la început de drum pe drumul întârziaţilor de profesie. Dar tot acest vocabular are rostul de a-i căli pe candidaţii la posturile din administraţia locală, regională şi naţională.
     În acest punct al lecturării documentului feţele politicienilor în devenire sunt cam ca ale mâţelor surprinse de ploaie în copaci. Următorul aliniat e la fel. Însă imediat vine apa vie din paragraful patru: „Într-un fel sau altul, vei fi pedepsit [pentru întârziere]. La anumite evenimente, cei care întârzie sunt invitaţi să stea în faţă, să ţină un speech”… Când citesc aşa ceva feţele reprezentanţilor noştri se dilată de fericire. În faţă… spiciuri… până la fericire nu mai e mult. Paragraful cinci e din nou necesar ca baia de după fericire, iar ultimul din această serie nu prea ştiu cum să-l interpretez…
     Dar vine partea a doua a articolului, pe numele ei de fată De ce o facem?... Ştiu că sună cam aiurea, dar nu e referitor la ce vă gândiţi voi. Practic sunt nişte argumente care să-i mobilizeze pe tinerii politicieni care au sincope în dezvoltare şi care să le ofere motive să continue, chiar dacă corpul, mintea, inima şi sufletul lor le spun să reîncerce să devină oameni normali. “Întârzierea ajunge să fie pentru noi un obicei atât de frecvent încât, involuntar, vom încerca să fim din ce în ce mai buni la el. Vom inventa scuze mai bune, vom căuta persoane care să ne tolereze şi vom fi fericiţi de fiecare dată când vom scăpa cu bine dintr-un astfel de incident”. Offff, Doamne! De ce n-am avut şi eu parte de asemenea sfaturi când eram tânăr? Acum desăvârşirea mea ar fi fost completă.
     În continuarea acestei a doua părţi lucrurile sunt un pic ambigue. Ba îi încurajează pe politicieni, ba le trage câte una peste mânuţe. Nu insist asupra lor până la o eventuală revizuire a unor termeni care să nu mai pună pe jar mintea candidatului la politică. Trec direct la paragraful patru. “Punctualitatea este considerată normalitate, deci dacă am renunţa la a mai întârzia nu am primi efectiv un premiu pentru acest lucru”. Nasooool! Fără premiere în politică ce rost ar mai avea deranjul? Deci la gunoi cu ea. Cu punctualitatea, nu cu politica. Să fim înţeleşi!
     …Când am citit următorul aliniat mi-am dat seama ce înseamnă să fi un geniu. Practic tot ce s-a scris până acum era pentru politicienii de rând. De-ăştia de prin consiliile locale, judeţene, Parlament. De acum înainte urma selecţia. Bănuiesc că pentru Guvern. Se alegea crema din ei. Dintre ei. Mă rog! “Nu te eticheta drept cel care întârzie şi nu te identifica cu acest rol. Sunt alte lucruri extraordinare, care sunt chiar calităţi, pe care le poţi aduce într-o relaţie şi pentru care poţi fi MEMORABIL”. Subliiiiiim! Genial! Întârziaţi putem fi cu toţii, dar ca să ne ridicăm deasupra celorlaţi întârziaţi ordinari trebuie să avem şi alte calităţi. Nu se explică prea clar, dar se subînţelege. Să vorbim prostii. Să vorbim platitudini. Să vorbim pe lângă subiect. Să vorbim cât mai mult. Un asemenea sfat e mană cerească pentru politicienii de top. Că numa’ cu întârzierea nu faci nimic. Întârzii tu cât întârzii, să te ştie lumea. Da’ vorba aia cine se scoală de dimineaţă spune primul prostiile la televizor. Ceea ce înseamnă că are şi vizibilitate mai mare.
     Următoarele două paragrafe sunt ambigue din nou. Dar ultimul… of, ultimul… mi-e frică şi-mi vine să explodez de fericice… ultimul e chiar chintesenţa politicii româneşti: “Un somn disciplinat este un factor foarte important într-o viaţă punctuală. Fii punctual şi la somn!”… Deja lacrimile îmi şiroiesc pe obraji când mă gândesc la Mama Mare care ne punea, pe mine şi pe soră-mea, la somn la amiază. Probabil că toţi politicienii români au avut bunici care să-i pună la somn când erau şi ei micuţi. Şi acum, datorită educaţiei primite şi în memoria bunicuţelor lor, dorm frate… că şi şedinţele astea de la Parlament îs puse tot pe la amiază. Gata!... e trecut de miezul nopţii şi am întârziat şi eu la somn!

P.S.
     Dacă vrei și tu să primești acces la articole și resurse de genul celui despre care am scris eu astăzi, încă te mai poți abona gratuit la TheHunger.ro aici.

Viaţă de blogăr (4)

O nuntă de coşmar. În provincie. Sau ce nu face un fotograf de nuntă din Bucureşti

     Visul meu încă de pe vremea când eram mic copil a fost să devin fotograf. No, încă este, că doar nici n-am devenit între timp. Bine, copil am fost şi sunt, fotograf n-am devenit. Daaaaar..., în nici un caz nu voiam să fiu fotograf de nuntă, cum am văzut eu prin oraş tot felul de cămăruţe cu geam larg ce au deasupra fel de fel de reclame, cum că oferă servicii de foto video nuntă. Eu visez să pozez peisaje. Din mai multe motive. În principal pentru că peisajele nu fac scandal că le-ai scos prea grase, cum se prea poate să facă mamele soacre. Mai mici sau mai mari. Mă rog. Apoi la shooting de landscape poţi să pozezi creste pleşuve în voie, că nu sare nici un ginere tomnatec la bătaie; poţi să admiri ţâţe (gorgane adică) de la umbra unor poale (de pădure) fără să te trezeşti acuzat de hărţuire sexuală; dacă prinzi vreo căprioară în cadru nu rişti doi pumni în gură de la cavalerii de onoare. Şi altele. Cei mai paşnici la o nuntă, părerea mea, sunt socrii. Care doar beau şi nu le pasă de pozat. Unii, ăia mici – beau de fericire; alţii, ăia mari – de necaz.
     Dar să revin. Cum vă spuneam, eu nu-s făcut pentru a fi fotograf de nuntă şi nici nu mi-am propus să prestez servicii de foto video nuntă. Dacă vreţi aşa ceva vă dau eu adresa de la Casa Anke. Din Bucureşti. Ăia fac poze faine. Şi filmări aşijderea. Cu flori, aranjamente, sonorizare, lumini, accesorii, coafuri, machiaj, invitaţii, decoraţiuni, limuzine şi lecţii de dans. Da’ câte nu oferă ei. Până şi luna. Nu aia de pe cer, ci aia de miere...
     N-oi fi eu făcut să fiu fotograf de nuntă, dar mai zilele trecute am fost. Că no, când e să ai ghinion, ai. Că m-o văzut cineva că fac poze la dealuri şi o zis că-s numa bun de pozat şi oameni. Şi atâta o insistat că n-am mai putut să-l refuz. A fost de ajuns să zic „da” c-o juma de gură că gata o fost. M-o prins. După ce-am stabilit să le fac la oameni câteva poze acolo, să aibe de amintire, or băgat de seamă că rămăseseră şi fără filmătorici. Operator video, adică. Aşaaaa, tangenţiaaal, m-or întrebat dacă n-am cumva şi-o cameră de filmat. Io, ocoş, am dat să mă laud: nu una, ci două!!! Aşa că m-am trezit ridicat la rangul de prestator de servicii foto video nuntă. Normal, pe gratis, că doar oamenii îmi erau prieteni.
     Zilele de dinaintea marelui eveniment au fost caniculare. Curgeau apele pe mine. Nu ştiu sigur dacă din cauza temperaturilor, dar aveam nişte emoţiiiiii... A fost bine într-un fel, că am slăbit vreo cinci kile, cât să mă încapă costumul şi să pot încheia nasturii de pe burtă. Mă rog... de la sacoul care îmi încingea burta. Să nu mă fac de minune mi-am pregătit de cu seară tot ce trebuie: trei aparate foto (două dintre ele nişte săpuniere leşinate) şi două camere (mai mult cămăruţe) de filmat. Plus o gentuţă cu baterii, acumulatori, casete şi CD-uri pentru înregistrat. Apoi, la zece seara (înaintea găinilor, că afară era încă lumină) m-am pus să dorm. Că urma să mă trezesc la şapte dimineaţa. Să merg până în satul de unde trebuia arestat mirele. Apoi urma trecutul peste un deal la mireasă. Primărie. Popă. Tot tacâmul. Apoi tămbălăul.
     ...M-am gândit cum să fac. Ce unghiuri să prind. Ce lumini să folosesc. Ce filtre să nu aplic (mai ales ălea de-ţi strâmbă figura). Cum să conving nuntaşii să steie în poziţiile pe care le voiam eu. Tot gândindu-mă, am uitat să adorm. Iar când m-am uitat la ceas am văzut că era patru dimineaţa. M-a cuprins spaima şi am adormit. Pe la cinci. Aşa că n-am auzit ceasul de la şapte. Şi am pierdut autobuzul de opt. Că m-am trezit la nouă. Următorul autobuz era la două. Da’ nu mai prindeam mirele la îmbrăcat. Aşa că m-a urcat pe bicicletă, în costum negru, pe caniculă, cu toate gentuţele şi rucsăceii atârnând după mine şi am dat să pedalez pe-o scurtătură de drum judeţean neasfaltat. Erau numa vreo zece kilometri, nu 35 ca pe asfalt. Praf m-am făcut. Adică m-am prăfuit pe costumul negru de-o ajuns alb. Dar am ajuns.
     Mi-am tras sufletul cu două beri şi m-am dus după şură să scutur praful de pe costum. În timpul ăsta am pierdut de filmat şi de fotografiat taman înţolirea mirelui. „Nu contează”, m-am consolat, „că şi aşa nu se uită nimeni la mire. Toată lumea e cu ochii după mireasă”. Prin urmare am apucat să-i fac două poze cu mirele singur, trei cu cavalerii de onoare şi patru cu familia apoi s-or urcat toţi în maşini şi or plecat. Io am rămas, că urma să mă ducă un verişor de-al mirelui peste dealul dintre sate, să ajung primul la mireasă. Adică la casa miresii. Să am timp să pozez un pic şi căminul cultural cu toate bunătăţile iniţiale de pe mese. Cu artificiile florale. Cu băutura intactă. Etc.
     Deci nuntaşii or plecat şi io aşteptam văruţu’ să mă transbordeze peste anticlinalul din faţă. Când l-am întrebat când plecăm o zis: „las că avem timp”. N-am avut. Că omul s-o dus la budă, s-o uitat în oglindă, s-o parfumat de mi-o mutat nasul. Apoi o dat mâncare la nişte purcei. I-o tras o bâtă-n cap la un câine. O lăsat două vaci mai libere pe lanţ, să ajungă la iarbă verde. O pus apă la iepuri... Îmi venea să mă pun să dorm când o zis: „Gata, plecăm!”. Ooo-hoooo! aveam timp berechet. Că peste deal nu erau decât cinci kilometri. Am plecat. Am mers. Şi am mers iară. Însă, normal, ghinionul a mers mai repede decât noi şi ne-a aşteptat în vârful dealului. Unde, fire-ar el să fie de ghinion, ne-o stricat maşina. Acolo am lăsat-o şi am luat-o la fugă pe deal în jos, vreo doi kilometri...
     Am ajuns la primărie exact când prea bunul primar rostea celebrele cuvinte: „...statul ocroteşte familia... bla... bla... bla...”... Băi frate, da’ mint funţionarii statului ceva de speriat. Eşarfa tricoloră am prins-o în poză. Pe primar nu, că s-o foit şi-o ieşit mişcat. No, ce vreţi, l-o pufnit şi pe el râsu’ când o zis faza cu statul şi s-o gândit la Ponta şi Băsescu. Nici pe miri nu i-am mai prins că eram atent la domnişoarele de onoare, iar până m-am dezmeticit eu ei beau deja şampanie în camera de vizavi. Dar am recuperat la ieşirea din primărie. 120 de fotografii, plus filmat. Bine... pe filmat nu mă prea pot baza că în film apar numa vârfurile papucilor la nuntaşi, că aparatul de filmat era atârnat la gât. Io pozam în timpul ăsta. Ce vreţi? Servicii foto video de nuntă în provincie... Nu contează... mi-am zis iară! Recuperez la biserică. Că popa e mai indulgent. Entuziasmul meu s-a dus dracului taman în faţa bisericii când m-o recunoscut prea bunul părinte că maică-mea n-o plătit taxa duhovnicească. Că era din sat. Aşa că nu m-o lăsat să intru. Am filmat/fotografiat totul de pe trotuarul de vizavi de biserica din sat. Bine... adevărul e că am mai tăiat eu din scenele în care maică-mea îi promite solemn popii că ea nu mai calcă în biserica aia. Iar bine... că nu prea mai avea dreptul, dacă nu plătise taxa de scaun. Io am scos banii imediat, să meargă popa să achite el vidanja... mai rău am făcut... că nu era vorba de taxa pe scaun din ăla...
     Mirele era roşu ca un rac. Nu de emoţii, ci de nervi. Mi-am dat seama că pe mine era nervos după ce l-am pus să steie pe pervazul la o fântână. Nu era adânc. De pervaz zic. Eu eram lipit de zidul casei şi el ţinea buchetul miresei cam aiurea. I-am zis că nu văd bine. El s-o dat un pas înapoi... Asta e... ghinion... Că eu am vedere bună, dar mirele era dus tare la echilibristică. Habar n-avea. Aşa că o picat în vălău. Şi nu era vălăul lui, ci al soacrei. Norocul meu a fost altul. Că am găsit o maşină care o fugit spre primul oraş. Am ajuns şi, cum aveam nevoie de un adevărat fotograf de nuntă am sunat la un studio foto video nunţi din Bucureşti. Or fost de acord să mă salveze. Şi să pozeze ei ca lumea măcar distracţia. Asta după ce le-am promis solemn că nu mai fac pe... şi nu mă mai dau drept... profesionist....
     De aia vreau eu peisaje... landscapeuri... că nici un deal pleşuv nu fuge după tine!

Viaţă de blogăr (5)

M-am apucat să învăţ să înot!

     Triathlonistul din mine tremură de nerăbdare să iasă cât mai curând afară. Adică să se manifeste în văzul lumii. Mai ales după ce-am citit că nici-nu-mai-ştiu câţi bloggeri vor participa la Triathlon Challange Mamaia 2013. Wowww! Ce n-aş da să fiu printre ei! Să fiu alesul. Mă rog, unul dintre aleşi. Dar... sper să nu păţesc ca în şcoala generală sau în liceu când se făceau echipele de fotbal la orele de sport şi nu mă alegea nimeni, decât atunci când nu mai aveau ce alege. Şi doar şi eu eram fotbalist ca şi ei. Sau poate că lăsau la urmă ce-i mai bun. Oricum, într-un final, la aceste alegeri mă băgau şi pe mine-n joc. Pe post de portar, deşi eu aş fi vrut atacant. Dar ei îmi demostrau cu argumente că o echipă nu poate fi compusă numai din vârfuri de atac. Cineva trebuia să stea în poarta proprie în timp ce toţi ceilalţi jucau la poarta adeversă. Mă rog: când înscriam noi era meritul atacanţilor în toată omogenitatea lor, iar când primeam gol era numai vina mea. Uneori posibil să fi fost aşa deoarece la cornere mai meream şi eu în atac...
     Dar nu despre asta voiam să vă zic. Ci despre concursul de triathlon de la Mamaia. De aceea am decis să mă pregătesc. Adică să-mi reiau pregătirea de înotător pe care am mai început-o eu de câteva ori la viaţa mea. Inclusiv la facultate când, în loc de fotbal, că tot nu mă băga nimeni în vreo echipă, am ales să fac la orele de sport înot. Din nefericire, pregătirea mea nu s-a definitivat aşa că dacă nu simt pământul sub picioare sau bara de sprijin de pe marginea bazinului la îndemână, mă ia cu călduri şi transpir în apă. Deci alaltăseară am adormit cu gândul că trebuie să merg la ştrand...
     ...M-a trezit telefonul pe la 10 jumate şi vocea îngerului, care dormise la Dica-sa, m-o atenţionat:
     - Tatiiii meu, să vi să mă iei să merem la strand, că afară-i o căldură de mori!
     N-am priceput din prima ce vrea să zică. Apoi mi-am amintit că şi io aveam de gând să fac acelaşi lucru şi i-am răspuns entuziast:
- Îhî...
     Mă rog, ideea e că pe la ora unu m-am prezentat la bună-sa să-l iau. Pe el, rucsăcelul în care avea de toate plus o saltea de plajă, din aia care se rulează-n pliuri, ca un evantai. Am luat-o pe jos spre ştrand, că nu era departe. Aşa am crezut eu iniţial. Dar când e miezul fierbinte al unei zilei caniculare mai lung îţi pare drumul. Eu n-aveam nimic pe cap. Mihnea avea o şepcuţă. Degeaba, că tot i s-or înmuiat picioruşele, aşa că o început să se linguşească să-l iau în cârcă. Decât să mă tot tragă de bermude, l-am luat, ce era să fac? Că arta de a învăţa înotul cere şi sacrificii.
Într-un final am ajuns şi-am intrat. Puhoi de lume. Găsim şi noi un petec de iarbă liber cât mai aproape de bazinul pentru copii şi de groapa de nisip şi ne despuiem. Mihnea aproape de tot, până o rămas într-un slipuleţ albastru cu steluţe, eu numai de tricou. Aşa că am rămas în bermude. Motivul e unul extrem de pragmatic: nu apucasem să-mi cumpăr şi eu slip mai acătării. Era bine şi aşa că doar voiam să învăţ să înot nu să fac parada modei pe marginea bazinului. Apropo de marginea bazinului, când am luat-o şi noi spre apă pe marginea aia era o tanti care făcea topless, în timp ce se juca cu pistoale de apă cu băieţelul şi cu soţul. Proprietate personală, bănuiesc şi sper. Îngeru’ se uită... se mai uită o dată... şi-mi zice:
     - Taaatiiii, ui la tanti aia că-i în sâsele goale!!!
     Normal că l-a auzit tot ştrandul, că Mihnea vorbeşte tare. Dar eu m-am făcut că n-aud, mai ales că nenea cu pistol cu apă se încruntase. Şi-mi era şi jenă să mă uit direct la tanti şi să-i spun îngerului că da, aşa e, tanti e în ţâţele goale. Deşi observasem chestiunea înaintea lui... L-am luat de-o mânuţă şi mai mult pe sus l-am dus un pic mai departe, exact la locul unde sunt treptele de te coboară treptat în apă. Aveam şi aparatul cu mine să-i fac nişte poze cum se bălăceşte. La Mihnea, nu la tanti cu ţâţele goale. Îngerul şi-o tras colacul peste mijloc şi, tot ţinându-mă de mână, a intrat în bazin. A fost pentru prima dată în cei 4 ani şi 8 luni de când se ştie când a intrat într-un ştrand. Nebunieeee! Nu ştia ce să mai facă: fugea prin apă, dădea din mânuţe, din picioruşe, se băga cu capul sub apă, stropea în toate părţile, striga la mine să mă uit la el, chiuia... până la un moment dat! Când numai ce l-am văzut că-şi dă căpicul pe spate şi... trage un strănut din ăla sănătos. N-am apucat să-i zic „sănătate şi noroc” că din năsuc începuseră să-i atârne musii. Am lăsat pozatul şi am început să alerg prin apă spre el, să nu cumva să umple bazinul de musi. Am ajuns fix după al doilea strănut. Cât să am timp să-i prind năsucul în palmă. Aşa că o mai strănutat de trei ori dar nu în bazin. Deci: cu o mână ţineam nasul îngerului şi cu una eram deasupra capului ţinând aparatul să nu se ude. Mihnea, de atâta strănutat, nu prea mai vedea pe unde merge. I-am zis să mă apuce de bermude. M-o apucat. Numai că la prima treaptă îngeru s-o împiedecat. De spaimă o tras cu nădejde de pantalonii mei. Care nu erau legaţi bine peste burtă şi au plecat spre genunchi. Norocul meu a fost că aveam şi-o pereche de boxeri pe dedesubt. Cu riscul de-a uda aparatul mi-am ridicat nădragii din vine. Apoi l-am pus pe Mihnea în nisipul pe care puteai face cafea şi prăjii ouă şi am mers la salteaua noastră. să aduc şerveţele şi prosop.
     Şerveţele de năsuc am găsit. Prosop, nicăieri. Că uitase bună-sa să ni-l pună. Aşa că am folosit tricoul meu. Lucrurile au continuat un timp în acelaşi ritm. Adică intrare în apă, bălăcit şi ieşit afară în nisip. După fiecare nisipeală îngerul trebuia curăţat, să nu mute cumva toată groapa de nisip în bazin şi invers. Deja teama dispăruse. Însă apăruse altceva. Pe lângă prima tanti de care v-am zis, la un moment dat şi-au mai facut apariţia încă două. Chiar lângă noi. Toată lumea avea privirile îndreptate într-o singură direcţie. Am renunţat să-i mai fac poze la Mihnea că se putea interpreta. Aşa că m-am aşezat pe marginea bazinului şi priveam la înger. Care sărea de pe trepte în apă. La început de pe prima. Apoi de pe a doua. Curajul l-a acaparat şi a încercat la un moment dat şi de pe a treia. Prea mult! Aşa că s-o trezit brusc la fundul bazinului pe unde dădea disperat din mânuţe şi din picioruşe. Am sărit şi eu după el şi l-am prins de mânuţă. Am dat să ieşim din bazin. Cu atenţie să nu se împiedece îngerul de trepte. Io n-aveam treabă. Adică n-am avut. Că la un moment dat... când să urc de tot pe margine... văd în faţa ochilor taman două perechi de sâni dezgoliţi. Habar n-am când dracu or avut timp ăştia de la ştrand să construiască încă o treaptă. Pe care n-am văzut-o, deşi aveam ochii larg deschişi. M-am împiedecat şi am căzut taman în cot în şanţul ăla de pe lângă bazin, în care să te clăteşti pe picioare înaintre de a intra în apă.
     - Tati meu, te-ai lovit?
     Bărbat fiind, i-am zis îngerului că nuuuuuu, deloc... Ne-am dus şi ne-am băgat un pic la duşuri, să-mi mai treacă durerea din cot.
     Cum stăteam noi acolo şi ne pregăteam de plecare, eu eram cam trist. O tură de bazin mare nu apucasem să fac. Că nu avusesem cu cine lăsa îngerul. Când eram mai abătut o apărut o vecină de la bloc care s-o pus la vorbă cu Mihnea. Am rugat-o să steie un pic cu el, până mă bălăcesc şi eu o dată. O fost de acord şi îngerul mi-a promis că nu face prostii până mă întorc. M-am îndreptat, cam temător, spre prima mea întâlnire cu apa din acest an. Cu apa de la ştrand, să nu înţelegeţi greşit. Sper să mai urmeze şi altele... Acolo, la bazinul mare, ghinion. Plin de gagici care stăteau la şuete pe scara de coboară lent în apă. Dau să merg spre trambulină... acolo puhoi de gigoloi care săreau la impresionat gagicile. În tot felul de stiluri, care mai de care mai alambicate. Amărât m-am dus pe marginea opusă şi-am vrut să mă bag lejer în apă. Apoi am zis să sar „bombă”. Mi-am luat elan... în timpul elanului mi-a venit ideea să sar „cap”... şi fix în momentul săriturii am combinat cele două tipuri de sărituri şi am sărit „burtă”. A fost o „burtă” perfectă. Nici nu avea cum să fie altfel la câte aplauze şi chiuituri am primit.
     ...Până acasă îngerul m-o întrebat de trei ori de ce-s aşa roşu pe burtă. I-am zis că de la soare. Era un pic de adevăr în minciuna mea, că şi soarele mă arsese, dar pe spate. Iar roşeaţa din cot era de la ciment. Să ştiţi însă că toate astea nu m-au demoralizat deloc. Tot vreau şi sper să pot participa la Triathlon Challenge Mamaia 2013!

Viaţă de blogăr (6)

Vreau să fiu alergător!

     M-am mai gândit. Nu cred că-s bun de sucombat în lacul Siutghiol, mai ales că avem de parcurs 750 de kilometri. Pardon, cică totuşi doar 750 de metri, dar or greşit organizatorii anunţul iniţial. E un aspect care nici nu contează. Ce mi-s una ce mi-s alta? La cât ştiu eu să înot sunt suficienţi 750 de centimetri. Adică şepte metri jumate! Şi nu ştiu dacă apuc să-mi înmiesc performanţele în trei săptămâni. Eu totuşi sper.
     Până una alta nu mai prea vreau să înot. Vreau să fiu alergător! Una e să fugi prin apă, alta pe uscat. Când nu mai poţi, pe pământ reavăn, iaca, te opreşti şi gata. Nu tu disperare după şalupa de salvare... nu tu stres... nu tu respiraţie gen amfibie. Şi, după o clipă de odihnă, poţi continua traseul. Pe când în apă? Ce odihnă? De unde să mai vezi traseul printre valuri şi spume? Gata! M-am hotărât! Alergător e vocaţia mea.
     Şi nu râdeţi, că vă şi explic de ce. De prin clasa a şaptea am început să particip la crosurile pionierilor. Pe şcoală şi pe oraş, bineînţeles. Că pe clasă oricum eram între primii treizeci. Şi nu numai că am participat, dar am făcut-o şi cu foarte mare succes. Nu mai ştiu să fi luat vreo diplomă dar, de prin clasa a zecea, am trecut la un nivel superior: crosurile uteciştilor! Nici aici n-am luat nimic, dar să participi e esenţial, nu să câştigi. N-am mai apucat alt nivel că o venit Iliescu şi o zis că nu mai are bani de crosuri, că şi aşa dă destui la mineri să fugă după studenţi. Ce atâtea crosuri. Mofturi.
     După cum vedeţi vocaţia de alergător o am de mic. Bine, ea îşi are rădăcinile în cu totul alte coordonate. Nu le iau în ordine. Îmi aduc aminte doar de intensitatea fugii... Cel mai des, amprenta asupra formării mele ca atlet, în speţă alergător, şi-a pus-o maică-mea. Aproape nu trecea săptămână (când eram mic, că acuma nu mai îndrăzneşte), să nu mă fugărească prin casă sau în jurul blocului sub pretextul că vrea să-mi altoiească vreo două pentru notele mici pe care, fără voia mea, mi le dădea învăţătoarea. De obicei nu mă prindea decât dacă voiam eu. Şi eu nu voiam decât după ce mă prindea foamea şi mă săturam de gustul pătrunjelului din faţa blocului. Şi mi se făcea de-o zamă. No. Asta e. Bătut am fost. Dar cu folos...
     Folosul s-a văzut mai târziu. Când a început să mă enerveze soră-mea. Care-i mai mică cu patru ani decât mine. Asta, nici una, nici două, când făceam io vreo prostie merea la maică-mea să mă pârască. Şi în timp ce io o căpătam, ea râdea cu gura până la urechi. Am acceptat umilinţa. O dată. De zece ori. De o sută de ori. Poate o mie. Dar apoi am început antrenamentul: când o vedeam, când fugeam după ea s-o bat. Bine făceam. Că oricum eu o încasam de la maică-mea după aia. Şi de obicei luam bătaie pentru prostiile făcute de sor-mea, dar atribuite de ea mie. Io, un înger nevinovat!
     Următoarea etapă a antrenamentului meu de alergător a constat în a fugi de ţigani. Băăăiiiiiiiii, aveau ţiganii un stil de a scoate atletul din tine ceva de speriat. La un moment dat, am avut o bicicletă. Bine, am avut mai multe, dar ca şi alte biciclete şi asta mi-a fost furată la un moment dat. Dar până să-mi fie furată mi-a salvat capul de cucuie. Că ţiganii mei, adică ăia din jurul blocului meu, aveau un stil aparte. Stăteau, la prima vedere inofensivi, de-o parte şi de alta a aleii pe care trebuia să treci tu, ca pegasist. Nu ziceau nimic. Când erai în dreptul lor, scoteau parcă de nicăieri nişte cozi de mătură, frumos rotunjite. Şi începeau să-ţi care bâte pe spate. Ţiganii dracului, că nu le pot zice romi, atacau doar pegasişti cred. Că noi, pegasiştii, aveam posibilitatea să ne ferim capul de bâtele lor băgându-l între coarne. Bine. Adevărul e că scăpai. Nu-ţi crăpau capul. Da’ dormeai o săptămână pe burtă... După respectiva săptămână am dat atacul. Adică am reuşit să mă ridic din pat... să ies în faţa blocului... să mobilizez oamenii... şi să merem să dăm cu pietre în fereştile ţiganilor. Praf am făcut vreo două. Din 30 câte ţintiserăm. Bucuria noastră n-a durat prea mult. Că, l-a un moment dat, prin beznă am văzut venind ceva, ca un văl negru. Erau ţiganii. Ăia cu cozile de mătură. Norocul nostru a fost o scară deschisă pe ambele părţi... Aici vreau să zic că doar cursa de fugă normală nu mi-e suficientă. Vreau cu obstacole.
     Mă rog. Am mai fugit eu la viaţa mea. Dar unele curse le-am pierdut. Poate c-o s-o pierd şi pe asta de la Mamaia. De exemplu, le pierdeam pe cele după gagici. Băi, fraţilor, fugeau ăstea de mine ceva de speriat. Când eram flăcău la tata, şi pe ploaie şi pe vânt, una n-am prins. Doar antrenamentul o rămas din alergatul după gagici. Aveam io o tactică. Credeam că e beton. Mă apropiam de ele uitându-mă la stele. Le călcam, uşor bădăran, pe bombeu. Ele, ofticate. Io, roşu până-n măduva oaselor, le ziceam scuze, admiram constelaţii. La care ele, pleosc, una peste falcă. Şi ceeee, zbierau, nu le vedeai în ochii mei? Şi plecau. Eu după ele. Ele începeau să alerge. Eu dăi cu explicaţii. Ele nimic. Una e să alergi de-am proasta, şi alta să alergi în timp ce explici. Ele aveau avantaj. Bănuiesc că de asta pierdeam. Că la un momnet dat se opreau şi urlau la mine: „Dispari!”... Era un antrenament şi asta. Că fugeam la întors mai tare decât la dus.
     No. Ce să mai zic? De fugit îs bun. Nu mă face pe mine un nimuruc de cinci kilometri de fugă. Io îs în stare să fug toată viaţa. De responsabilităţi! Deci Triathlon Chalange Mamaia 2013... sper să viiiiiin! Că nu cred că reponsabilităţile să fie la fel de rezistente ca mine.

Viaţă de blogăr (7)

Ciclist. Caut competiţie

     Să ştiţi că m-am gândit şi mai bine. Am stat şi am cugetat. Concluzia: nu cred că fugitul după fete şi de responsabilităţi constituie un avantaj într-o competiţie precum Triathlon Chalange Mamaia 2013. De aceea am decis să aleg ciclismul. Pentru că aici am experienţă. Că am luat lucrurile în serios de mic. Dar să o încep cu începutul.
     În viaţa fiecărui om vine o vreme când trebuie să călărească pentru prima dată o bicicletă. De obicei, vremea respectivă e într-o tinereţe mult prea fragedă ca s-o mai ţină minte, şi oricum, bicicleta are trei roţi. Aşa a fost şi cu mine. Tristeţea primei mele triciclete rezidă însă nu din faptul că nu era de firmă. Nuuu! Şi nici din acela că eu nu mi-aş mai aminti cadrul ei robust, de metal (parcă pe vremea aia plasticul nici nu prea fusese inventat). Sau şaua de ebonită neagră, cred. Ori ghidonul într-un „T” aproape perfect. Iar pedalele scurte scurte, croite parcă anume pentru copii bondoci le visez unerori şi acum noaptea. Că ziua cică n-am voie să dorm la serviciu. Mă rog. Deci astea parcă le ţin minte, deşi nu prea bine! Problema a fost cu spaţiul ei de rulare. Săraca, n-a avut parte de prea multă fericire.
     Exilat fiind să-mi petrec vacanţele într-un sat ce se prăvălea brusc de pe dealuri direct într-o gârlă, mi-am luat cu mine (sau, mă rog, mi-a fost adusă), şi tricicleta. Din păcate, curtea era teritoriul puilor, al găinilor şi al unor cocoşi teribil de aspri la mânie. Dat fiind statura mea nu prea impresionantă la acea vreme, chestiile alea puteau să mă ciocăne cu prea puţin efort şi cvasi-inexistente resentimente în moalele capului. Mai ales că de cască nici nu putea fi vorba. Aşa că fără taxa de protecţie, plătită de obicei prin rugăminţi lu’ Tata Mare şi lu’ Mama Mare, n-aveam ce căuta în respectiva incintă, delimitată şi împărţită aleatoriu prin tot felul de garduri. În plus, nici uliţa de munte ce cobora abrupt, bolovănos şi cu hârtoape pe lângă o râpă de-a dreptul înspăimântătoare pentru mine, nu era practicabilă pentru sporturi extreme, gen triciclism pentru copii.
     Mai rămânea grădina, mare cât a Domnului şi cu mulţi pomi prin ea. Dar şi aici interveneau problemele. Dacă nu punem la socoteală câinele, ce alerga bezmetic taman în faţa mea, sau iarba mult prea înaltă ce se înfăşura în jurul roţilor, ori prunii sădiţi fără nici un fel de discernământ taman pe unde-ar fi coborât tricicleta mai bine, mai rămânea totuşi un impediment major: panta. Aşa că, de obicei, după o primă tură dată până-n vale, în sat, mijlocul de locomoţie rămânea abandonat locului. Fie parcată elegant într-un prun, fie de-a dreptul în mijlocul părăului. Asta până când se îndura Tata Mare să-l urce-ntr-o mână (de obicei în cealaltă ţinea găleata cu apă), şi să mi-l restituie blajin, băgându-l în şopru... Nu cred să fi avut viaţă lungă prima mea (tri)cicletă. De fapt nu-mi mai amintesc deloc ce s-a întâmplat cu ea până la următoarea vacanţă: poate un furt odios (precum altele ce vor urma), poate o dezmembrare tragică, poate o uitare nedreaptă în rugină prin vreun cotlon. Cert este că n-am mai văzut-o!
     A urmat apoi o pauză în epopeea iubirilor mele cicliste. Iar motivul a fost unul cât se poate de prozaic: nu ştiam să merg pe două roţi, iar cu patru era de-a dreptul ruşinos pentru un vlăjgan ajuns în clasa a II-a şi înaintat la gradul de pionier. E adevărat că, din când în când, pentru a impresiona gagicile dintr-a IV-a, pozam în aventurier, cocoţându-mă pe bicicleta câte unui prieten. Bine, asta în timp ce îmi menţineam echilibrul cu mâna încleştată crispat de vreun gard. Într-o atare situaţie s-a produs şi inevitabilul: mâna mi s-a desprins de gard. Habar n-am cum... a prins ghidonul... şi tot ansamblul teribil de instabil eu-călare-pe-bicicletă a pornit-o la vale. Pe şoseaua dintre blocuri, ce după vreo 30 de metri cotea brusc la 90 de grade. Spaţiale, nu termometrice. Cât am mers în linie dreaptă, ce-i drept nu prea mult, totul a fost OK, iar eu un erou însoţit de strigătele colegilor de joacă. Erau încântaţi de o atare ispravă. Momentul curbei însă a coincis cu dublarea vitezei, devenită ameţitoare. Consecinţele imediate au fost următoarele: timpul s-a dilatat, urechile au început să-mi vâjâie şi ochii să mi se înceţoşeze. Normal, a urmat dezastrul. Căzătură total nedemnă în mijlocul prafului, hohote de râs total inoportune, bicicletă total inoperantă, coate şi genunchi beliţi total inestetic. Totuşi, după alte câteva experienţe similare şi sfaturi total gratuite din partea prietenilor (gen „închide ochii când iei curba” sau „vezi că ţi se-nvârte roata”), am reuşit să mă ţin pe două roţi. Lucru pe care, de atunci, surprinzător, nu l-am mai uitat.
     Drept urmare, la sfârşitul clasei a IV-a m-am văzut fericitul posesor a unui „Pegas cu coarne”. Erau nişte mijloace de locomoţie inconfundabile. Pe lângă ghidonul înalt ce nu se mai termina, ele beneficiau şi de un „jiţ” luuuuug, pe care puteau sta lejer chiar şi trei pasageri mai subţirei. Cel mai palpitant era atunci când sarcinile deplasării erau împărţite în mod egal: cel din faţă, cu vizibilitatea cea mai bună îi spunea celui de-al doilea, care nu vedea nimic dar care ţinea ghidonul, pe unde să meargă, în timp ce ultimul pedala din răsputeri în timp ce se ţinea de elasticul de la pantalonii celor din faţă. Bineînţeles, nu toate călătoriile de acest gen aveau şi final fericit, adică o oprire regulamentară, dar experienţa merita toate neajunsurile. Idila mea cu Pegasul a ţinut vreo patru ani şi s-a sfârşit la fel de brusc precum începuse, şi tot din cauza înclinaţiei mele deplasate de tocilar fără ochelari. Mai precis, mi-am văzut bicicleta pentru ultima dată într-o după-amiază de vară, când am intrat la biblioteca din buricul târgului natal şi am lăsat-o atârnată de peretele instituţiei. Atât mi-a fost. Când am ieşit afară cu cele patru volume din Don Quijote n-am mai găsit nici urmele roţilor prin praful de pe piatra cubică. Rosinanta mea autohtonă dispăruse pentru totdeauna. Bătaia care am luat-o mai târziu acasă nu mi-o mai amintesc.
     Şi iarăşi am rămas vreun an fără bicicletă. Apoi, într-o bună zi, minune! Intră taică-meu pe uşă trăgând după el o „semi-cursă” rusească, pe care o primise la schimb pe-un motor de „mobră” cu prea puţină caroserie în jurul lui. Cam atât mai rămăsese din tinereţile-i aventuroase când circula fără carnet pe drumuri desfundate de ţară să nu-l intercepteze miliţia. Nu era ea, „semi-cursa”, nouă, dar în ochii mei era o bijuterie cu trei foi şi patru pinioane, cu nişte coarne întoarse, suporţi pentru pompă şi recipient de apă, schimbătoare şi frâne, portbagaj de inox şi altele, ce nici nu suportau comparaţie cu „Tohan”-urile colegilor. Până la sfârşitul liceului am făcut-o praf, mergând doar pe macadam sau prin gropile între care se toarnă de obicei asfalt. Până-am gătat facultatea a zăcut abandonată pe balcon, apoi am trecut la reparaţii capitale. Mă rog, nu exagerat de capitale, în sensul că oricum n-am mai avut frâne bune niciodată, iar schimbătorul de la pinioane era legat cu sârmă. Coborârile pe pante mai abrupte le făceam întotdeauna după modelul „talpă pe cauciuc” sau „adidas frecat prin ţărână până la ciorap”. Câţiva ani am mai dus-o aşa. Apoi colegii mei de ture cicliste s-au procopsit, rând pe rând, cu velocipede noi şi m-am trezit că ar fi fost mult mai practic şi mult mai puţin ruşinos să fug pe lângă ea, decât s-o mai încalec. Iar într-un final dramatic, după o ieşire de pomină în care am ajuns înapoi acasă eu cu nervii la nivelul gliei, ea cu totul la pâmânt, am dezmembrat-o şi i-am împrăştiat piesele în cele patru vânturi: şaua la un prieten, farul la altul, câte-o roată pe la cine-o vrut să primească…
     Şi uite-aşa mi-am cumpărat la un preţ exorbitant pe vremea aceea, un mountain-bike nou-nouţ, o minune de chinezărie fabricată-n România. Adică culmea lucrului făcut de mântuială. Fapt dovedit chiar pe drumul de la magazin până acasă, când toate şurubelele şi piuliţele au început să cadă după bunul lor plac, fiind abia aninate. În sfârşit, după ce am dus mountainbike-ul la „doctor” pentru reparaţiile preliminare şi completările de rigoare, am început să descopăr şi eu ce-nseamnă să mergi cu bicicleta fără să te gândeşti tot timpul ce piesă va ceda prima. Bine, acum nici despre această ultimă achiziţie n-aş putea spune că a avut avea o soartă mult prea fericită: culoarea originală, un vişiniu strălucitor, i-a dispărut de mult, şi-a devenit de-un negru mat, prin propria mea intervenţie cu-n tub de vopsea; un raf i-a cedat, lăsând camera să se strecoare afară ca o băşică şi acţionând frâna fără nici un fel de jenă; schimbătoarele le-am schimbat de vreo trei ori; pinioanele de cinci; sunt la al treilea „jiţ”, etc. De fapt, singura piesă originală rămasă, în afară de cadrul sănătos, a fost soneria din metal, cu „ureche” de împins cu deştiu’, o reminiscenţă a vechilor biciclete de demult. În plus, pe 31 mai 2013, orele înserării, s-a lăsat ispită de braţe tuciurii şi a plecat de acasă.
     Dar nu-i bai. Acum am alta. Am umblat cu ea o săptămână întreagă. Apoi s-a supărat şi asta şi şi-a desumflat roata din spate. Nu contează, că până la proba ciclistă din triatlonul de la Mamaia o petecesc eu!

Viaţă de blogăr (8)

România – Ungaria... Cronică din viitor

     Arena Naţională vuia de strigăte „Haaaiiii Româniaaaaa!!!”... Peste 50.000 de români umpluseră stadionul până la refuz. Dar mai erau şi ungurii. Care stăteau peste refuz. Căci suporterii maghiari abia se zăreau în marea de fulare, eşarfe, pălării, căciuli şi chiloţi coloraţi în roşu-galben-şi-albastru... Da, da! şi chiloţii tricolori se vedeau la cei care-şi arătau bicepşii, tricepşii şi burţile pe cubul de deasupra gazonului. Singurul maghiar vizibil bine era László Tőkés, ce şedea în picioare la tribuna oficială. Şedea aşa din două motive. Primo: să nu i se şifoneze eşarfa tricoloră de la Ordinul Naţional „Steaua României”. Secundo: să le ofere un eventual protectorat jucătorilor aflaţi „în deplasare”. Că, cică, dacă meciul se desfăşura la Cluuuj, era considerat „acasă”... Mă rog. Camerele de luat vederi îi surprind pe jucătorii unguri cum îşi îndreată privirile spre László Tőkés, ignorându-l total pe Sándor Egervári. Nu acelaşi lucru se poate spune despre români care nici nu-l bagă în seamă pe Vadim ci se uită drept la papucii lu’ Piţurcă, alias „Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit”... sau ceva asemănător.
     ...Toate acestea le văd la televizorul de pe terasa de la colţul blocului. Cu Mihnea. Îngerul meu. Că l-am luat să stăm la o bere – eu, la un sucules – el. În jur sunt vreo câteva zeci de persoane, normal că suporteri. Pe Mihnea-l cam doare la bască de fotbal. El vrea să vadă goluri.
     - Tati, asi zoacă Steaua?, mă întreabă la un moment dat. Îi spun că nu. Joacă România cu Ungaria. Se uită la mine cam nedumerit. Îi explic că-i mult mai important ca un meci Steaua cu... de pildă... Chelsea.
     - Sine-i selsi?... mă rog... sper că în final a înţeles... că o schimbat subiectul şi mă întreabă ce înseamnă scrisul ăla albastru de apare peste tot... şi pe tricouri... şi pe gardurile din jur... şi pe ecrane... şi pe stadion... Îi zic că-i o siglă. Mă întreabă ce-i aia siglă. Şapteşpemiiosutăuna de bule mi-or ieşit din halbă până să-i explic că pe chestia aia albastră scrie City Insurance şi că asta-i o firmă care ne apară de rele (exact ca Doamne-Doamne) şi că, în plus, e şi sponsorul echipei naţionale de fotbal a României. Că dacă ştiam din vreme intram pe pagina respectivă a respectivei societăţi de asigurare-reasigurare şi obţineam bilete la meci. Gratis. Nu mai trebuia să vedem meciul la crâşmă. Dar că oricum o să intrăm în zilele următoare pe pagina asta că cică ne aşteaptă multe surprize...
     Dar surprizele au apărut mult mai devreme. Că o început meciul. Istoric. România – Ungaria, 6 septembrie 2013. Decisiv oarecum. Că mie mi-e de faptul că creşte Mihnea mare şi nu apucă să vadă România la vreun Campionat Mondial. De fotbal. Deci a început meciul. În primele minute am fost tot pe ei. Nici să respire nu i-am lăsat. Atacuri. Atacuri frontale. Atacuri pe lateral. Atacuri din spatele porţii. Mă rog, aici era vorba doar de al 12-lea jucător. Care înjura şi aruca cu torţe şi petarde. După 12 minute şi 59 de secunde a venit dezastrul. Adică minutul 13. Habar n-am cum, mingea ajunsese la Tătăruşanu. Care, normal, a prins-o. Apoi s-o uitat în dreapta. Raţ se făcea că se înnoadă la şireturi. S-o uitat în stânga. Bănel se scobea în nas. S-o uitat în faţă. Măţel privea visător poarta ungurilor, închipuindu-şi cum o să dea el gol cu capul. S-o uitat către „Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit”. I s-o acrit de atâta uitat. Mai ales că „Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit” îşi dădea, exasperat, palme peste ceafă. Tătăruşanu s-o prins că trebuie să scape de minge. Şi o degajat puternic. La mică înălţime. Mingea o plecat ca din tun. Şi s-o izbit de ceafa lu’ Măţel. Pe Arena Naţională s-o făcut linişte. 50.000 de suporteri n-or mai suflat. Singurul care o zis ceva o fost László Tőkés:
     - Istenem!...
     Apoi, din cerebelul lu’ Măţel, balonul a făcut o voltă... l-a ocolit pe Tătă, care încă avea un picior în aer de la degajare... şi a intrat în poartă! Liniştea pe stadion şi la crâşmă era deplină. Cerul se prăbuşise peste noi. Ungaria conducea cu 1-0 pe Arena Naţională. Aia din Bucharest, not Budapest. Pe stadion László Tőkés zâmbea şi mozolea eşarfa tricoloră. La crâşmă, Mihnea o început să urle:
- Gooooooooooooooooooooooooooooooooooool!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
     ...Bine, îngerul meu are o scuză. Că nu ştie fotbal. El dacă vede o minge intrând în poartă strigă „gol”. Dar lumea din jur nu ştia ce ştie Mihnea. Zeci de capete, care nu erau ale noastre, s-or întors către noi. Am luat moaca mea spăşită şi i-am zis că nu-i bine. Că nu noi am dat gol. Şi că nu trebuie să se bucure. La care el, mirat, mă întreabă:
- Edesapa, de miért nem lehet boldog vagyok?(adică un fel de Tati meu, da’ di se nu pot să mă bucur?)
     ... Era să fac infarct. N-am mai stat să-l întreb de unde ştie el maghiareşte, că doar la grădinisă l-am dat la englesă. I-am zis să vorbească româneşte. El a continuat. Eu m-am încruntat mai tare. La fel şi un vecin de masă cu tricolor. L-am luat în braţe. Pe Mihnea, nu pe vecin. Nouă minute am stat liniştiţi. Io beam din bere, îngeru’ sorbea zgomotos din suc. Tocmai începuseră să mă doară genunchii pe care tot sălta Mihnea.. când... scapă iar maghiarii pe contraatac. O centrare scurtă, un cap plasat... Tătăruşanu boxează... mingea ajunge pe stânga, la vreo 45 de metri de poartă... unde nu era nimeni... în afară de Bănel... care, după ce fuge de-i iasă ochii din cap, o ajunge şi... surprinzător... dă pasă la portar... portarul pe jos, se juca pe-o tabletă, cred... În liniştea din crâşmă se aude iarăşi:
     - Gooooooooooooooooooooooooooooooooooool!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
     Normal, Mihnea! De data asta or sărit mai mulţi să ne bată. L-am plasat repede pe un scaun şi i-am băgat paiul de suc în gură. Apoi i-am explicat că tot Ungaria o dat gol. Şi-o scos paiul din guriţă:
     - Taaatiiii, Ungaria e acolo unde o să merem noi în vacanţă?
     Deja situaţia devenea critică. Dar am stăpânit-o. Până în minutul 31. Atunci a fost fault în atac al ungurilor. Cam pe la 31 de metri. Naţionala noastră, în majoritatea ei, îşi trăgea sufletul. Spun în majoritatea ei. Că abia apucase Bourceanu să pună mingea jos că numa ce-l vede pe Tănase avântându-se. În prima clipă o avut impresia că vrea să-l bată pe Torje. Apoi l-o văzut îndreptându-se spre Goian. L-o ocolit şi pe ăsta. Şi o şutat cu sete. Norocul lui Tătă a fost că era oarecum cu coastele la poartă. Aşa că ghiuleaua lu’ Tănase l-o lăsat numa fără sprâncene şi s-o făcut 0-3.
     - Gooooooooooooooooooooooooooooooooooool!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
     De data asta era să-l bat eu pe Mihnea. E inadmisibil ca un fiu să-şi bată joc într-un asemnea hal de sentimentele tatălui. Aşa că l-am pedepsit şi i-am luat paiul cu care bea suc. N-o avut decât să bea suc direct din sticlă că i-o mă scobeam între dinţi cu paiul lui... La pauză „Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit” a făcut toate schimbările permise de regulament. Şi mai mult decât atât. Au intrat ăia buni, că o văzut că nu-i de glumă. Singuri rămaşi neschimbaţi au fost Mitică, Naşu şi el însuşi. Lumea de pe stadion urla. De fapt de pe gazon. Urlau unii la alţii. Că din tribune nu urla decât László Tőkés să nu i se ieie insigna, că face colecţie. Restul de 50.000 şi ceva tăceau. La fel tăcea şi Mihnea la crâşma unde eram.
     Şi timpul s-a scurs. Dacă vreţi să vedeţi intraţi pe blogul de fotografie şi vă dumiriţi acolo ce şi cum. Minutul 60... România – Ungaria: 0-3... Minutul 70... România – Ungaria: 0-3... Minutul 80... România – Ungaria: 0-3... Minutul 90... România – Ungaria: 0-3... Cinci minute de prelungiri. Minutul 91... Latovlevici şutează de la 45 de metri... mingea ajunge la 25... Stancu vrea să dribleze... face vreo două fente... se împiedecă exact în faţa portarului... cade cu nasul pe minge, portarul urgurilor râde şi... cică gol. Românii nici nu se bucură. Iau mingea şi o pun la centru... Minutul 92... Ungurii fac joc pasiv... dau la portar de la centru... Lobonţ, care între timp îl înlocuise pe Tătă în poartă fuge în atac în timp ce ungurii sărbătoreau deja victoria şi după ce bagă mingea în poartă îi trage un upercut la portarul maghiar, ca să-l facă să nu mai râdă. 2-3. Lobonţ eliminat. Portarul ungurilor pe targă. Mihnea nu zice nimic. Se joacă fără portari. Minutul 93. Ungurii se bucură în continuare. Victoria pare a lor pe vecie. Doar că se opune Bucur. Care recuperază repunerea de la centrul terenului, pasează lui Popa şi acesta şutează năpraznic. Ghinion, mingea ajunge doi metri mai departe, la Maxim. Ăsta habar n-are ce să facă cu balonul. Norc că vine Hoban din spate şi o duce lejer, la pas, până în poartă. Se auzise un fluier din tribune şi ungurii se bucurau în continuare. Din nou la centru... Minutul 94... Maghiarii bat şi dau să degajeze în aut... să câştige timp... Dar n-au ţinut cont de Silviu Lung Jr. Care a fost băgat, pe pile, pe post de atacant. Silviu Lung Jr. e faultat la 35 de metri de careu. Dar în cădere pică cu fruntea pe punctul de la 11 metri din careul advers. Clar! Penalti! Minutul 94 şi 31 de secunde... Nu mai contează cine a adus golul victoriei... România câştigă cu 4 la 3 şi aşteaptă antrenamentul cu Turcia! Haaaaaaiiiiiiiiiiii Româniaaaaaa!!!!!

Sssst! Mihnea doarme!

Viaţă de blogăr (9)

Cum se tranşează o dispută. Azi România – Turcia

     Având noi frontiera de vest asigurată după victoria cu Ungaria (3-0 în universul nostru, 4-3 într-un univers paralel), România bate la porţile nemuririi şi pe frontiera de sud şi vrea să dovedească că ar merita un loc în spaţiul Schengen şi bilete la carnavalul de la Rio de anul viitor dacă mai reuşeşte o minune cu Piţurcă pe bancă. Adică în meciul de mâine, 10 septembrie 2013. Cu Turcia.
     Pentru aceasta, mobilizarea e pe măsura momentului. Gazetari, politicieni, suporteri... toţi freamătă. Sponsori oficiali al echipei naţionale, cei de la City Insurance au declanşat o campanie agresivă prin care oferă zeci de premii. Cică la fiecare nouă ore. Că au de unde: 80 de şepci, 48 de tricouri originale Echipa Naţională, 48 de mingi de fotbal. Daaaar... cel mai important lucru... aproximativ 11.000 de lire turceşti. Adică, no, cum ar veni, cam 3.500 de euro. Marele premiu. Aşa că cine vrea să se procopsească trebuie să intre pe pagina asta oficială a sponsorului oficial şi să dea like. Apoi să posteze acolo fotografii făcute de ei la meciul României cu Ungaria şi să le tot share-uiască până obţin câte puncte le trebuie...
     ...Din păcate, nu toată lumea e la fel de ahtiată după lupte între naţiuni şi religii. Din informaţiile pe care le deţin, cică unii, prin lumea de dincolo, sunt de-a dreptul plictisiţi de atâtea bătălii. Existând chiar riscul unei revolte împotriva bătăuşilor de profesie, pe Câmpiile Elizee cei trei judecători au stabilit să tranşeze disputa între Doamne-Doamne şi Allah prin organizarea unui meci de fotbal alternativ. Şi anticipat. Care să decidă odată pentru totdeauna rezultatul. Să nu se mai bată ca chiorii dreptcredincioşii între ei, fie ghiauri, fie păgâni.
     Aşa că prima dată s-au ales selecţionerii: Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, adicătelea Carol I, în rolul lui Piţurcă, pe de-o parte, şi Mustafa Kemal Atatürk, interpretându-l pe Fatih Terim, de cealaltă. Şi li s-a dat mână liberă. Să facă echipele, nu să joace zaruri. Şi, pentru că ambii sunt cam afoni la fotbal, li s-a mai dat, pe lângă mână liberă şi câte un ajutor. Menegeri. Un fel de memestoici de naţionale. Adică oameni pricepuţi la sport, tactici şi lupte de stradă: Ponta şi Erdogan.
     Atatürk şi Erdogan au colaborat de minune şi în câteva minute i-au convocat la naţională pe Suleiman Magnificul (cam pe la mijloc, coordonator de joc), Baiazid Fulgerul, zis Îldârâm (în atac), Osman I (fondatorul, în poartă), Mehmed Cuceritorul (mijlocaş ofensiv), Ibrahim, Murad, Mustafa şi trei Abduli plus un Selim pe celelalte posturi rămase libere. Apoi au început antrenamentul pe câteva cadâne şi eunuci mai de Allah-ajută până să vadă şi ei cu cine joacă, că Ponta se hotărâşte greu.
     Adică nu. Se hotărăşte repede. Doar că se şi răzgândeşte la fel de repede. Bine că se apropia ora meciului, că altfel săracul Carol I murea de inimă rea şi părăsea Câmpiile Elizee pe targă. Norocul nostru a fost că în 48 de ani de domnie a avut el de-a face cu menegeri mult mai duri decât Ponta, ceea ce, de altfel, nici nu-i lucru greu. Aşa că, într-un final, când turcii se săturaseră de cadâne şi de eunuci şi pofteau la ieniceri proaspeţi, echipa tehnică a românilor a decis următorul 11 de start...
     În poartă, general Eremia Grigorescu (conform devizei „Pe aici nu se trece!”). În apărare, s-a stabilit o linie imbatabilă: Basarab I, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Acațiu Barcsay... La mijloc, Iancu de Hunedoara. Iniţial a fost singur, apoi i s-a adăugat o locotenenţă domnească formată din Ştefan Surdul, Petru Şchiopu, Iuga Ologul şi Vlad Înecatul (ca să avem superioritate, dar să le oferim şi turcilor un avantaj, aşa, de fair-play). În atac Vlad Ţepeş, Alexandru cel Bun şi Mihnea cel Rău... Bine, ştiu, îs mai mulţi decât prevede legea! Da’ acum ce vreţi? Asta e. N-au decât turcii să bage şi ei, unu-doi în plus şi gata. Inventăm fotbalul balcanic, în 13!
     ...Din păcate n-am apucat să văd rezultatul azi. Că mi-or tăiat ăştia de la cablu’ canalul de trasmisii sportive de pe Câmpiile Elizee, că cică nu mai e must-carry. Şi-o băgat dracu’ coada şi aici. Dacă vreau să văd cică tre să plătesc. Însă n-am io bani sau viaţă de de-astea. Aşa că mă uit în continuare doar la canalele româneşti... care transmit parcă direct din iad.

Viaţă de blogăr (10)

Ca mingea-n zamă!

     Cică zilele astea are loc pe la noi un eveniment de marcă. Poate că deja unii ştiţi. Da’ nu contează, că vă mai zic şi eu: UEFA Champions League Trophy Tour presented by UniCredit a început şi în România. Pe 29 septembrie. Şi s-o plimbat, sau se va plimba prin Timişoara, Cluuuj, Braşov şi Bucureşti. Până una-alta trebuie să conştientizaţi faptul că respectiva cupă a intrat în ţară s-o vadă tot românul norocos şi, mai ales, microbist. Că degeaba s-ar uita la ea unu’ pasionat doar metale preţioase, astronomie sau actriţe precum Brigitte Bardot. Dar pentru mai multe amănunte faceţi voi bine şi citiţi chestiile oficiale ale campaniei în cauză, UEFA Champions League Trophy Tour presented by UniCredit, că eu vreau să vă zic altceva.
     Adică să vă relatez o fază din nenumăratele faze ale vieţii mele fotbalistice. Că doar și eu, ca atâția alți români, am jucat fotbal. Bine, de obicei în fața blocului sau pe maidanele de la marginea orașului, dar nu contează. Important e că am fost implicat în fenomen. Iar această implicare a început din fragedă pruncie.
     Pe vremea aia, toată gaşca de preteni aveam terenuri la dispoziţie cât vedeam cu ochii. Oricum nu vedeam prea mult că eram prea mici şi nu aveam voie să ne depărtăm de casele noastre. Dar nici nu era nevoie, că tot spaţiul dintre blocuri era al nostru. Nu tu garaje construite ilegal, nu tu puzderie de maşini, nu tu stâlpi de curent plantaţi în neştire sau tomberoane inutile la tot pasul. O singură maşină era în toată parcarea şi pe tot spaţiul verde dintre cele trei blocuri. O Dacia 1300 Break, roşie. Deci am fi putut juca fotbal în neştire.
     Asta dacă n-ar fi intervenit aproape de fiecare dată proprietarul Daciei. Care se numea, patronimic vorbind, Milan. Da’ n-avea nici în clin, nici în mânecă cu echipa de fotbal sau cu oraşul. Acum, să vă spun drept, în mânecă avea el ceva: un cuţit! Cu care ne găurea mingile tot la trei zile. Şi mingile, pe vremea lu’ Ceauşescu, costau ceva. 18 lei lopta aia uşoară şi ovală, că mai repede jucai rugby cu ea. Şi 35 de lei mingioica de cauciuc sănătos, care nu se spărgea în toate sârmele ruginite din garduri. În schimb spărgea la nasuri de fotbalişti amatori în devenire... ceva de groază! Aşa că abia ce făceam amărâţii de noi o chetă din bănuţii de buzunar să luăm minge nouă, că apărea cretinu’ de Milan cu-o buză-n cer şi cu limba-n ţărână, ne prindea jucăria şi-o găurea ca pe-un pepene copt. Din nefericire, nime nu-i zicea nimic. Că omu’, pe lângă faptul că avea cuţitu’-n mână, mai avea nişte calităţi: era o jigodie de activist de partid, turnător la securitate şi şef de asociaţie de locatari. Adică te ardea pe toate părţile.
     Ghinionul lui însă e că pe noi, ţâncii, ne durea la banană de calităţile lui. Aşa că jucam fotbal pe rupte între blocuri. Normal, un anumit procent din şuturi nu nimereau poarta, ci Dacia roşie. Break. 1300. Asta e. Principalul e că nu luam bătaie acasă când apărea Milanu urlând între blocuri. Fugeam şi ne ascundeam după fustele părinţilor. Tot ghinionul lui mai era ceva: că „poarta” (de fapt un banal „bătător” de covoare), era plasată chiar sub fereastra bucătăriei lui. Că stătea la etajul 1.
     No. Acolo ne petreceam noi după-amiezele şi jucam fotbal. De fapt jucam „victorie”. Aşa se numea jocul. Un portar. Două echipe. Care încercau să dea gol la aceaşi poartă. Un fel de autogoluri. Teroare. Era ca şi cum acum Steaua s-ar împărţi în două şi ar juca Bănel contra lui Georgievski. Distanţa de la bătătorul de covoare până la fereastra Milan-ului era de vreo 8-10 metri. Suficientă ca, dacă trăgeai vreun şut mai acătării, să pleznească doar uşor geamul, fără să-i spargă sticla. Insuficientă totuşi pentru a elimina orice contact. Cei de la parter nu aveau nici o treabă. Că-şi puseseră gratii. Iar până la etajul doi nu cred să fi izbutit careva să trimită mingea. Aşa că o mai rămas Milan. Care avea obiceiul să mânce, ca un adevărat cap de familie în capu’ la masa lui din bucătărie. Cu faţa spre bătătorul de covoare şi spre maşinuţa lui roşie ca focul. Să urmească. Să şpioneze...
     Şi-o şpionat până-ntr-o zi. Avea cuţitul pregătit. Şi-l scosese din mânecă să taie pita. Se uita la noi pe fereastră şi-şi imagina cum o să ne spargă mingea cu care ne jucam la bătător. Ghinionul lui a fost că, pentru a ne urmări mai bine, trăsese perdeaua de la geam. Noi jucam „bară”, că eram prea puţini pentru „victorie”. „Bara” se juca cam aşa. Aveai 3-5 lovituri de la „11 metri” care de fapt erau vreo 3-4. Metri. Trebuia să loveşti barele „porţii”. Lateralele erau un punct. Transversala, două. Şi vinclu, trei. Unii dintre jucători erau tehnici. Şutau finuţ. Lobau. Şi nimereau ce bară voia picioruşul lor. Alţii, ca mine, mizam pe forţă şi viteză. Ne năpusteam asupra mingii s-o rupem, nu alta. Înainte de a şuta năpraznic... închideam ochii! Şpiţurile noastre erau de senzaţie. Mai ales că uneori, atunci când nimeream bara, mingea se întorcea înapoi mult prea repede ca s-o mai observăm noi. Adică să mai apucăm să deschidem ochii. Şi ne pleznea peste mufă. Urlam şi de bucurie şi de durere.
     ...Aşa că, la un moment dat, un coleg de grădiniţă sau de şcoală generală... ce-o fi fost şi el... şi-o zis să deie-n bară. De s-o dărâme, nu alta. O vizualizat unde e mingea. S-o uitat la poartă. O aproximat paşii. O închis ochii. O început să alerge. Apoi a şutat!... Din păcate pentru el, n-o prins şpiţu. Ci o tras cu sete, cu „şiretu’”... Aşa că mingea s-o înălţat... o trecut mult peste „bară”... şi-o continuat drumul în zbor... spre fereastra bucătăriei lu’ Milan... o găsit-o deschisă... cu perdeaua trasă... normal, o intrat... când s-o văzut înăuntru, însă, mingii i-o scăzut elanul... o fi zărit şi cuţitul pe masă, săraca... ştia ce-o aşteaptă... aşa că s-o prăbuşit... direct în farfuria cu zamă fierbinte a zbirului!
     Urletele ce-au urmat ne-au uns pe toţi la inimă. Sacrifiul mingii l-am întâmpinat cu strigăte de bucurie. Însă câteva luni nici n-am mai îndrăznit să ne apropiem de fereastra cu pricina. Dar când dădeam să mai jucăm „bară”, la altă poartă, prin alte locuri, întrebam cu toţii: „Te fac o zamă?”...

Viaţă de blogăr (11)

IMOPEDIA.ro... noul.IMOPEDIA.ro

     De la început vreau să vă spun că „IMOPEDIA” nu vine de la moped, cum am crezut eu iniţial. Adică nu-i un fel de ipad, iphone sau alte idrăcii, care să se refere strict la deplasarea cu mopede în spaţiul virtual. Dimpotrivă, termenul vine de la imobil. Offf! Iar trebuie să fac precizări. Imobil înseamnă, în cazul de faţă, clădire, apartament, garsonieră, casă de vacanţă, spaţii industriale etc., şi nu expresia pe care o ia îngerul meu la ora de englesă de la grădinisă când îl întreabă Doamna cum se spune în chineza respectivă cuvântul... ce-i trece ei prin cap... de exemplu „matrioşcă”! Deci, imopedia.ro e ceva ce vine de la altceva. Nu de la moped. Ci de la IMObil şi de la encicloPEDIA. Aşa mi se pare mie. Oricum nu contează ce mi se pare mie.
     Acum că am terminat cu chestiunile lingvistice şi am elucidat cel o puţin o parte dintre misterele „IMOPEDIA”-ismului, să trecem la lucruri mai serioase. Spre exemplu la Taxi. Nu, nu mă refer la chestiile alea din Gara de Nord sau de la Otopeni care se ocupă mai mult de jecmănirea şi, uneori, tranşarea clienţilor, ci la trupa de ce muzică or cânta ei. Fain, de altfel. Cum nu i-am mai ascultat de mult am dat peste videoclipul care ne sfătuieşte pe toţi să ne obişnuim să împărţim ceva şi cu altcineva. Normal, e un concept IMOPEDIA.ro, care pune, printre altele, oamenii să cânte pe sub apă. Teribil de amuzant. Aţi încercat vreodată? Eu da... şi l-am învăţat şi pe înger, că i-o cumpărat bună-sa ochelari de scafandru şi tub de respirat. Normal, în timp ce-l învăţam să cânte sub apă ca în melodia lu’ Taxi, io n-am avut nici o protecţie. Nici tub, nici ochelari. Nici măcar de vedere. Mai simt şi acum gustul de clor în gură, al şaptelea picior al unui octopodus de plastic în ochiul stâng şi mânuţele îngerului trăgându-mă de păr până la limanul căzii...
     Oricum, m-am distrat ascultând melodia. Aşa că de la melodie am ajuns la text. Nu la textul melodiei, ci la cel de pe noul.IMOPEDIA.ro. Că mai e şi textul de pe vechiul IMOPEDIA.ro. Unde dacă intri găseşti trimiteri tot către noul. Ştiu. Sună cam complicat. Dar nu e. Concentraţi-vă un pic. Vechiul site vrea să devină nou. Şi, cică din cauză că a înţeles că părerea publicului contează, acum e în probe. Site-ul e în probe, nu părerea publicului. Aşa. Prin urmare, când daţi click unde trebuie, o să vedeţi o serie de spoturi. Normal că video. Că nu-s aşa de nărozi să pună power-point-uri. Sau crochiuri în cărbune. Cu scopul de a promova noul.IMOPEDIA.ro, nicidecum alte chestii. E şi o şmecherie pe care v-o dezvălui, să nu picaţi de fraieri: vedeţi că-s mai multe clipuri. În funcţie de publicul-ţintă. Pentru tineri, oameni de afaceri, familii, agenți imobiliari. De parcă nişte tineri (doi, să spunem, nu mai mult, că instigăm la altceva), n-ar putea să fie în acelaşi timp şi oameni de afaceri, să aibă o familie împreună şi să fie, aşa, în timpul liber, şi agenţi imobiliari. Mă rog. Propunerea mea e să le vedeţi pe toate.
     Apoi mai fiţi atenţi la un aspect. Puteţi şi câştiga. Nu la loto şi în nici un caz dacă n-aţi pus măcar un bilet. E vorba despre un concurs de idei, nu de noroc porcesc. Iar premiul e un Samsung Galaxy S4. Ce-o mai fi şi ăla ştiţi voi, ăia care vă pasionează. Că io am un Nokia 1100... Daaaaaaaaaaa!. Mai funcţionează! Nu fiţi impertineţi! Mai bine băgaţi de seamă că aflaţi acolo, pe noul.IMOPEDIA.ro şi tot soiul de parteneri ai portalului. Care n-au ce face cu premiile şi o să vi le dea vouă. Aşa că trimiteţi-le ideile voastre şi puteţi câştiga, fără să împărţiţi cu mine, de la frigidere şi tablete până la sticle cu vin... La sticlele cu vin mă mai gândesc!

Viaţă de blogăr (12)

Despre „time management”... numai de bine!

     Sunt un perfecţionist al „time managementului” de orice fel. Prin urmare, principiul de bază după care mă ghidez e că totul trebuie făcut cu precizie de ceasornic. Mă rog, nu chiar cu precizie, ci mai ales după ceasornic. De aceea la mine-n casă e plin de ceasuri.
     ...Acum, să fiu sincer, nu pot zice că eu funcţionez după ceasornice, cât ceasornicele după mine. Că am aşa o lene ancestrală să le reglez şi să le schimb bateriile, ceva de speriat. Musafirii sunt de-a dreptul terifiaţi când văd în ce hal merg ceasurile mele. Cel din hol nu mai merge de fapt deloc. Stă. S-o oprit de câteva luni, pe la 12 şi 3 minute. Habar n-am dacă ziua sau noaptea. Treaba lui. Acum e pe post de tablou. În schimb celelalte ceasornice funcţionează. În sufragerie am trei. Cred că-s cam certate între ele că nu se pun de acord de nici o culoare. Mă rog, cifră. În cameră la Mihnea mai e unu’, dar nu l-am mai băgat în seamă de mult, aşa că o cam luat-o razna. Şi cam am scandal cu îngeru’ din cauza asta, că io-i zic noaptea că e trecut de ora 11 şi să ne punem la nani, iar el (Mihnea, cu ceasornicu’), fără pic de respect mă contrazice şi-mi arată ceasul. După capul ceasului abia de se face 9. Şi în camera mea am un ceas. Da’ nu-l mai găsesc de-o vreme, cred că o picat pe după cărţi. Cel din bucătărie e bun doar să sprijin pliculeţul cu foi de dafin de el...
     În general mă folosesc, pentru eficientizarea „time managementului” de ceasurile de la telefoane. Sunt setate, la fel ca şi cele cinci ceasuri colorate de mână, ca să am la dispoziţie o marjă cam de 60 de minute. Dacă întârzii undeva, scot telefonul sau unul dintre ceasurile care arată -30 de minute faţă de ora locală. Dacă ajung primul, fac taman pe dos: le scot la înaintare pe ălea cu +30 de minute. De aia unii cam strâmbă din nas când mă văd asortat cu ceas galben la cămaşă roşie sau te mai miri cum... Cele mai bine sincronizate între ele sunt ceasurile care merg la curent. Adică ălea trei de-s legate cu „cable” direct la priză. Pentru că de fiecare dată când se ia curentul ele se resetează instant şi pornesc toate de la 00.00.
     Deci „time managementul” îl am oarecum mai mult în ceasul biologic. Ştiu exact cât să dorm, când să mă trezesc, când să fac mâncare, când să fac curăţenie, când să spăl haine. E simplu. Dorm cât mi-e somn, mă trezesc când fac vecinii o gălăgie infernală pe scara blocului că pleacă la lucru, gătesc când mi-e foame, fac curăţenie când îmi aduc aminte şi spăl când am chef...
În legătură cu spălatul hainelor, mult timp a fost relativ bine. Doar că, acum vreo trei luni, maşina mea de spălat s-o pus pe mâncat bani. Nu mulţi. Zece. O biată fisă de zece bani. Care însă s-a dovedit a-i fi fost fatală. Că i s-o băgat în măruintaiele ei de maşină şi gata. Într-o zi a făcut poc. De atunci ea a şezut liniştită într-un colţ şi eu am tot spălat cu mâna. Prin urmare s-a cam dus şi cu organizarea timpului. Că după juma de ceas de stat cu capu’-n jos în vană şi frecând la nădragi şi cămeşi, încep să mă doară şalele şi abandonez celelalte activităţi. Sau măcar să le decalez. Dar din cauza asta am probleme cu vecinii, care or început să-mi bată-n pereţi şi mă întrebe de ce fac şniţele la 12 noaptea şi dau cu aspiratorul la 3 dimineaţa. Normal, nici somnul nu mai e ce-a fost, iar trezitul e de coşmar!
     Aşa că, într-o pauză de clătit izmene m-am decis să-mi cumpăr maşină de spălat. Am intrat pe net şi am dat căutare. N-am căutat prea mult că la un moment dat am crezut că am intrat pe site-uri SF. Dar, nu! Era doar noua maşină de spălat Innex de la Indesit. Cică bazată pe „tehnologia de programare turbo”. M-am holbat la poze şi nu-mi venea să cred ochilor. Scria acolo şi studii, de cercetători şi de universităţi, de butoane inovative, de design funcţional, de panou automat de navigare, de cea mai mare uşă de pe piaţă etc. Dar cel mai important e faptul că-mi garanta că-mi salvează timpul şi energia, iar eu eram sleit de puteri. Aşa că cireaşa de pe tortul achiziţiei a fost ceva de genul că trebuie doar să apăs pe-un bumb o dată, aştept două secunde şi gata. Zero probleme. Pe mine atât m-o interesat.
     Acum, când scriu, mai am o singură dilemă: oare trebuie să bag şi hainele în maşină înainte să apăs pe butonul acela inovativ sau face asta noua maşină de spălat Innex de la Indesit? Mai am timp să aflu...