Home

Reportaje

Reportaje (1)

Locuri de cerşit

Apărut în Dilema veche, anul IV, nr. 180, 23 – 29 iulie 2007, p. 19.
Îi vezi peste tot, aşa că prezenţa lor te incomodează doar când te trag prea insistent de mânecă. Te-ai obişnuit cu vocile lor cântătoare, din care umilinţa parcă te linge pe tălpile pantofilor. Asta în afara cazurilor când impertinenţa le transformă glasurile în ceva asemănător cu strigătele de ameninţare, de parcă unica ta datorie pe faţa acestui pământ e să le dai lor ceva acolo, cât să aibă de-o pâine, votcă sau vreun pachet de ţigări mai de Doamne-ajută. Uneori te cuprinde mila, şi le arunci monezile primite rest de la „Alimentara”, după ce, la rândul tău, ai aşteptat insistent ca vânzătoarea să ţi le aşeze pe tejghea, în timp ce ea se prefăcea că nu poate găsi suma insignifiantă. Alteori însă treci indiferent, sau poate oarecum ruşinat că te prefaci că nu le auzi tânguirile. Şi mai sunt şi cazurile când pur şi simplu îi iei la goană, după ce te-ai săturat să-i mai vezi în faţa ochilor. Pentru că sunt omniprezenţi, precum oxigenul şi proştii. Sunt cerşetorii.

Catedrala şi barurile din Orăştie

Nu că prin alte locuri ar fi mai puţini, dar la Orăştie mi se pare că mă copleşesc, pentru că îi întâlnesc aproape în fiecare zi. Mutrele lor mi-au devenit cunoscute, după cum şi mutra mea a ajuns să-i exaspereze. Bănuiesc că, în lumea lor am devenit un soi de bastion ce trebuie neapărat asediat zilnic, doar-doar voi ceda şi le voi arunca, înfrânt, mărunţişul de prin buzunare. Deocamdată mă ţin tare şi, moromeţian, de fiecare dată când le aud vocea, încep să vorbesc despre vreme.
Pe Ţili îl ştiu de pe vremea când era doar atât de înalt cât mesele pe lângă care cerşea. Să tot fie vreo şapte ani de-atunci. Curăţel, simpatic în felul lui, având oricând vorbă de-ntors celor ce-l întrebau te miri ce, cu nu ştiu câţi fraţi mai mici cărora, cică, le cumpăra bomboane cu o parte din banii căpătaţi, era un fel de vedetă locală. Uneori, lumea care îl zărea de departe îl striga să vină la mese şi îl interoga, distrându-se de răspunsurile aiuritoare pe care acesta le dădea uşor repezit. Apoi era plătit după prestaţia lui şi dispoziţia „clientului”.
Ţili dădea şi rest. Adică, presupunând că tot mărunţişul ce ar trebui să-l ai prin buzunare l-ai lăsat pomană la biserică sau ciubuc la chelnăriţe, el primea orice tip de bancnotă, oricât de mare ar fi fost valoarea acesteia, şi, conştiincios, îţi număra restul de la suma pe care, ca binefăcător al cerşetorilor, voiai să i-o laşi lui. De câteva ori am asistat perplex la împrumuturi, Ţili servindu-şi „clienţii” cu banii necesari pentru încă un rând de bere, ţinându-i însă minte şi recuperându-şi ulterior suma împrumutată, cu tot cu dobânda aferentă. Între timp însă puradelul s-a înălţat, transformându-se într-un adevărat zdrahon, şi chiar dacă îl mai vezi câteodată cerşind, e cel mai adesea trimis la muncă. Doar vechii „clienţi”, pe care i-a scăpat în trecut de povara însetării, îl mai cheamă pe la mese pentru a-l cinsti…

Bruxelles, în buricul târgului

Alte locuri, aceeaşi cerşetori. Nu că n-aş fi fost conştient de prezenţa lor în cele mai neaşteptate locuri din lume, însă surpriza a fost, într-adevăr prea mare. Căci plimbându-mă eu, în urmă cu vreo doi ani, în fugă prin centrul metropolei Bruxelles, n-aveam altă intenţie decât să fotografiez cât mai mult, în cele doar câteva ore pe care le aveam la dispoziţie, până urma să intrăm în sediul Parlamentului European. Aşa că, tot încercând să depistez pe unde-şi face nevoile şi veacul celebrul Manneken Pis, am dat peste Mirela. Care, pentru a impresiona publicul, mai căra după ea, în braţe, şi un puradel de doar câteva luni. Atenţia mi-a fost atrasă de rochiile înflorate şi de basmalele ce le îmbrobodeau capetele. Căci Mirela, din Orăştie, era însoţită în bătălia de a-şi câştiga eurocenţii zilnici, de o alta, de loc de prin Timişoara, care a refuzat arţăgoasă să-şi spună numele. La fel, n-am putut afla nici cam cât câştigă fiecare într-o zi de bântuit pieţele aglomerate ale Bruxelles-ului. „Daţi şi voi cât vă lasă inima şi cât puteţi. Sunt aici de patru ani. Am strâns ceva, cât să stau aici şi să trimit şi la Orăştie, unde îmi fac o casă”, se vaită Mirela. Nu uită, bineînţeles, să se plângă puţin şi de zgârcenia belgienilor şi turiştilor. Câţiva zeci de metri mai încolo, o altă surpriză. Mai mică. Alt rrom hunedorean, de data asta din Simeria, cânta la un acordeon pe o terasă. Publicul, format mai ales din asiatici, tindea să devină fan al melodiilor lui Adi Minune. Pe bărbat îl cheamă Costel, şi spune şi el că nu vrea să plece, deşi e de câţiva ani buni în Bruxelles, unde acordeonul e principala lui sursă de venit. Nu or fi alergând ei câinii cu covrigi în coadă prin Belgia, dar se pare că-i mai bine să cânţi prin Bruxelles decât să sapi şanţuri la triajul din Simeria.

Biografie dublă la Barcelona

Pe Sorin l-am cunoscut la Barcelona, dând ocol după ocol la Sagrada Familia. L-a început s-a apropiat de grupul nostru, într-o extrem de umilă poziţie cu mâna întinsă, şi exprimându-se stângaci în spaniolă. Spunea că-i de prin Iugoslavia. Vezi Doamne, România nu mai prezintă interes de când s-a procopsit cu statutul de membră a UE. După încă câteva ture în jurul bisericii, şi o nouă întâlnire, îi scapă, involuntar, cuvintele: „Grea viaţă”. Apoi se apucă şi râde, de sus, de aparatul de fotografiat al unui coleg din grup. Un Zmena, sau Zenit, sau ceva de genul acesta. Cu film. Îl urmăresc şi-i fac o poză, după care intrăm în vorbă. De unde e, de cât timp e prin Barcelona, cât câştigă, dacă sunt mulţi români la cerşit prin zonă. Treburi din astea. Reticent, mă întrebă de ce vreau să ştiu. „Eşti de la poliţie?”. Nu. Apoi dă drumul la variante. Prima: e din Cluj, de şapte ani în Spania şi operat la coloană. Iar după un timp, a doua: originar din judeţul Alba, expulzat în urmă cu patru ani din Spania, „şi-a făcut mâna” prin Germania până pe 4 ianuarie 2007, când a revenit pe pământ iberic. Tot operat la coloană. De dus, o duce greu, că-s mulţi, şi-n majoritate români, numai că nu vor să recunoască. Au locurile lor. Spaniolii îs cei mai zgârciţi: nu le dau un eurocent măcar. În schimb au noroc cu străinii. Dar nu români. Românii şi spaniolii nu dau nimic. Francezi, italieni, englezi mai merge. Nici nemţii nu-s prea largi la buzunar. După spusele lui, câştigul mediu pe zi e de 20-25 de euro. După părerea mea, e mai mult. Exagerat de mult!

Reportaje (2)

Măgureni. Undeva în România…

Apărut în Dilema veche, anul IV, nr. 191, 8 – 14 octombrie 2007, p. 24.

Măgureni, comuna Beriu, judeţul Hunedoara. Un cătun ce îşi trăieşte agonia ultimelor zile, înainte de a se transforma într-o ministaţiune montană, undeva sub vârful Godeanului. Pe cele câteva culmi dintre văile Gliva şi Măgureaua, la 1.100 de metri altitudine, gospodăriile vechi îşi prăbuşesc casele printre buruienile ajunse până la şindrila acoperişului. Nimic nu mai aminteşte de forfota oierilor de odinioară şi parcă nu-ţi vine a crede că acum o sută de ani satul număra fix 119 locuitori. Acum mai sunt vreo trei. Asta dacă nu-i punem la socoteală şi pe orăşenii care au năvălit peste pământuri şi fâneţe şi păduri şi case de lemn, cumpărându-le pentru a le dărâma şi a-şi ridica nişte monstruozităţi de piatră şi termopan. În câţiva ani nu va mai rămâne din Măgureniul de altădată nici amintirea…

Drumul spre culmi

Distanţa de la Orăştie la Măgureni se măsoară în 30 de kilometri şi vreo şapte ore de urcat cu bicicleta prin noroaiele drumurilor distruse de forestieri. Până la Şibişel - Baia drumul e asfaltat, apoi se termină brusc în mijlocul satului. După un timp, când suntem deja pe valea îngustă a Râului Mare, se sfârşeşte şi vremea bună şi începe o ploaie măruntă şi sâcâietoare. Din când în când maşini încărcate cu trunchiuri de fagi uriaşi trec pe lângă noi şi trebuie să ne oprim şi să le facem loc. Câteva ceasuri mai târziu ajungem sus, dar satul nu e nicăieri. Doar vreo trei vile noi, aşezate pe marginea drumului. În sfârşit dăm peste o cabană forestieră, cu muncitori plictisiţi, adăpostindu-se de ploaie, şi cu mizerie multă în jur. Habar n-au pe unde vine Măgureniul, că nu-s din zonă, ci tocmai din Maramureş. “N-am văzut nici un sat, şi suntem de trei luni de zile pe aici, dar am auzit că ar fi pe undeva pe sus nişte case”, se arată mai comunicativ unul dintre ei, ce bate într-o bucată de fier cu un baros imens, stând aşezat pe prag. Apoi îşi vede de ale lui.
Ne întoarcem vreo cinci sute de metri, după care apucăm pieptiş un drum înierbat, împingând de biciclete. Prima casă o vedem odată cu ieşirea pe culme şi cu reapariţia soarelui de după nori. E undeva pe dealul din faţă şi nu ajungem la ea. Oricum e părăsită şi dărăpănată, cu iarbă necosită de ani de zile în jur. Lângă cea de-a doua ne oprim. Ruginit, numărul 11 de deasupra uşii ne dă o primă certitudine: suntem în sat. Un tractoraş pe şenile, cu plug de zăpadă în faţă şi macara la spate zace în marginea grădinii. Nu prea departe dăm şi peste o motocositoare năpădită de ierburi. Clădirile respiră toate a nepăsare şi părăsire. Plecăm.
După ce trecem cu greu încă două pâraie, ajungem pe altă culme şi la o altă casă. Tot părăsită. Dar mult mai distrusă. Pe celălalt versant zărim pari de fân proaspăt clădiţi şi fum ieşind parcă din vârful unui nuc. Coborâm puţin şi intrăm într-o gospodărie ce miroase a iarbă cosită, lapte afumat şi flori de soc. În sfârşit, oameni!

Singuri în munte

Nu mulţi, dar bătrâni. Ilie Nasta are 76 de ani, pe care îi arată. Nu e gârbovit, dar se mişcă greu, aude şi mai greu şi e încântat că mai are cu cine sta de vorbă, în afară de baba lui şi de un om de ajutor care merge toată ziua cu caii la pădure, la tras lemne de pe coasta muntelui. Au cam rămas singuri, doar undeva departe, peste vreo trei culmi, mai locuind se pare cineva. O femeie, Veronica, pe vremuri drăguţă de-a moşului, cu fata ei. “D-apăi, nu stăm nici noi prea mult. Venim vara cu animalele, ca iarna avem casă jos în sat, la Beriu. De patru ani nu mai stăm iarna pe-aci”. Deci de patru ani Măgureniul nu mai e locuit decât temporar, ei fiind ultimii care au renunţat la averea din munţi şi s-au strămutat jos, la câmpie. Dar se vede că nu le prea place, că altfel nu s-ar grăbi să urce de cum se topesc ultimele zăpezi şi dă firul ierbii pentru animale. “Mai îs cei cu cabanele din vale, care mai vin pe la noi, că încearcă să cumpere totul. Dar au cam sfârşit, că nu mai au ce cumpăra, iar eu nu vând”, spune hotărât moş Nasta.
Bătrâna lui aude şi mai rău, de aceea nici nu prea vorbeşte. Tăcută, roboteşte toată ziua cu vacile, cu fânul, cu porcul şi cu cele câteva găini de pe lângă casă, cu cei patru câini, dintre care unul e un fel de miniatură albă şi pufoasă… Coseşte, taie lemne şi face mâncare. În timpul ăsta, moş Nasta, care e cam bolnav şi are tensiune, stă în casă la răcoare şi se odihneşte. Ori vorbeşte cu noi la masa din curte, la umbră.

Nostalgii

Lucrurile mai grele le face Marin, omul angajat de unul dintre fii, patron de firmă, să le dea o mână de ajutor şi să meargă cu cei trei cai la lemne. E mulţumit, chiar dacă munceşte cât ţine lumina zilei. “Cum să nu fiu? Iau 20 de milioane în mână, plus mâncare şi ţigări. Rău e doar că îs cam departe de casă, şi mă pot duce decât o dată pe lună”. Marin e din Certej şi a lucrat vreo 20 de ani la mină, ca mecanic de întreţinere. Are nostalgia comunismului atât de acută, încât înjură de două ori pe ceas la politicienii de azi. “Hă-hă, ce salariu aveam atunci şi nu făceam nimic. Meream de la o secţie la alta cu o cheie în mână, să văd dacă e ceva stricat. Făceam pauză de masă de la 10 la 12, apoi mă învârteam din nou prin curte. La două era gata ziua de lucru, că trebuia să te speli şi să te pregăteşti de plecat acasă. Acum, ce să zic? Pentru banii ăştia lucru de nu-mi văd capul. Tot mai bine era pe vremuri, da’ s-o închis mina”, spune el, sincer convins că toată dreptatea lumii e de partea lui. Colocvii de geografie şi istorie locală
Cu câteva foi în faţă şi un pix în mână, gata să-i consemnez zicerile, îl întreb pe moş Nasta cum se cheamă locurile din jur. Răspunsul lui, de o seninătate dezarmantă, vine promt: “Apăi, ălea ce-s mai nalte se cheamă dealuri, iar ălea de-s mai jos, unde cură apă, le zice văi sau păraie”. Pentru început, rămân fără replică. În cele din urmă îi explic, iar el îşi dă drumul: izvorului care porneşte de sub casa lui şi se transformă încet într-o vale îi zice simplu, Părăul lu’ Nasta. Mi se pare corect. Apoi enumeră toate denumirile pe care şi le aminteşte: Muchia lu’ Coman, Părăul lu’ Creştinescu, Vadu Uii, Muchia lu’ Chioru, Groapele lu’ Vidu, Dealu’ Negru, Vârfu’ de Groapă. Şi altele. Şi răspunsurile la alte întrebări vin greu: “Cum era mai demult pe-aci nu ştiu, că eu îs venit la Măgureni doar de vreo 40 de ani. De loc îs din Ciungii Romoşelului, tăt de la munte, şi am venit aci pe avere, bat-o s-o bată, că tăt nu ne-am ales cu mare lucru. Da’ ce puteam face noi, ăştia fără şcoală? Doar să merem la oi şi la vaci; de altceva nu eram buni”. Se uită la casă, veche de peste o sută de ani, din bârne de lemn şi acoperită cu şindrilă. Şindrila de pe una din “apele” acoperişului s-a chinuit bătrâna lui s-o schimbe, că ploua peste ei. “N-o avut bani, şi-o plătit biata babă o vară întreagă tot laptele de la o vacă ăluia de I-o făcut şindrila. Da’-i prea scump, aşa că restul acoperişului, când o fi să-l schimbe, o să-l facă din tablă”, ne spune Marin.
Moş Nasta îşi mai aminteşte cu greu de vremurile când toate cele vreo 30 de gospodării erau locuite. Nu era magazin în sat, aşa că, pentru cele necesare mergeau cu caii la Sibişel, sau la Cantonul Alunului, înspre Cabana Prislop. “La Alunu’ era puhoi de lume, la exploatări. Magazinu’ era deschis într-o zi pentru ei, într-o zi pentru noi şi găseam tăt ce ne trăbuia”. De chefuri şi nedei nu se prea ţinea. “Erau departe, trebuia să mergi călare, şi se îmbăta lumea, şi se băteau între ei de te miri ce pricină. C-aşa-i omu’, la beţie îşi aduce aminte tăte prostiile şi vrea să-şi facă dreptate. Am fost de câteva ori la nedei la Bătrâna şi o dată până pe Şureanu. Plecam dimineaţa, iar seara eram înapoi. Alte vremuri”. Într-adevăr…

…Drumul de la Măgureni la Orăştie se măsoară tot în 30 de kilometri, dar doar în două ceasuri de coborât pe biciclete. Mă gândesc la faptul că în cătunul Măgureni nu a existat niciodată biserică. Atâtea sute de ani cât zona clocotea de viaţă şi de chiotele oierilor, nu s-a gândit nimeni să înalte un cât de mic lăcaş de cult în zonă. Şcoală a fost şi s-a distrus de câţiva ani, dar biserică nu. Până acum, căci în vara asta un sobor de 11 preoţi au sfinţit deja locul unde va fi deocamdată mutată o bisericuţă adusă de la Mănăstirea Afteia, de lângă Cugir. E o ironie a sorţii, dar a trebuit să moară un sat ca să se poată construi o biserică.