Home

Povesti (adaptate) pentru Mihnea

Povesti (adaptate) pentru Mihnea (1)

Povestea cu ursu’

     Mini-vacanţa de Sf. Decembrie şi 1 Andrei ne-am petrecut-o la Orăştie, la Dica-sa Rely şi la Bubu-su. Mă rog, invers… la Bubu-su şi la Dică-sa Rely. Dar asta e altă poveste de povestit dacă voi avea vreodată timp de poveşti. Că din câte văd io, îs tot mai ocupat. Aşa am fost şi în mini-vacanţă când, împreună cu îngeru’, am aranjat o parte din biblioteca mea de la Orăştie. Biblioteca este, pentru cine nu ştie, chestia aia mare cu rafturi pe care sunt cărţi. Iar în cărţi sunt sumedenie de poveşti…
     În timp ce eu şi ajutorul meu, îngeru’, am muncit ca robii pe plantaţie să dăm jos cărţile, să le ştergem de praf, să le rearanjăm pe colecţii şi colecţiile pe numere, după care să le aburcăm la loc pe rafturi, bună-sa o pierdut vremea prin bucătărie făcând vărzare. Cu varză, normal, dar şi cu cartofi şi cu ceapă. Aşa că, pentru a nu se plictisi, m-or pus păcatele să-i zic la Mihnea ce poveşti faine în cărţile ălea cu care umblam noi. Instantaneu m-o apucat de-un crac şi s-o uitat la mine-n sus cu ochişorii larg deschişi, linguşindu-se:
     - Ioiiii, Tati meu, îmi szisi si mie una? Te rrrroog! Da’ te rrrroog!
     Pe moment l-am aburit. I-am zis că-i zic seara, după ce bea lăpticu’ şi ne punem la nani. Credeam că adoarme uitându-se după desene animate pe televizor. Mai ales că speram să doarmă cu bună-sa. Mi-am găsit. Când o fost ora stingerii i-o zis la Dică-sa „paaa!!!” şi s-o trântit lângă mine în pat. Ne-am uitat o ţâră la desene pe Duck TV, io am aţipit pe toată durata la ţâra aia, după care m-o zgâlţâit şi mi-o ordonat să închid televizorul că el vrea să-i zic poveşti. Am crezut că n-aud bine, că visez, că m-am damblagit. Îngeru’ însă, nimic! Povestea sau somnul! Somnul meu, bineînţeles, că dacă nu-i ziceam povestea nu mai dormeam, că se punea pe urlat în toiul nopţii. Nu somnul se punea pe urlat, ci Mihnea.
     Am stat să gândesc. De atâta gândit am adormit, că nu mi-o luat mult. Da’ îngeru’ a fost vigilent: o pălmuţă (a lui) peste ochi (ai mei) şi am fost ca nou. Adică ca un nou născut. Că nu-mi venea în cap nici o poveste. În cele din urmă mi-am adus aminte de Ion Creangă, de Harap-Alb… însă cu intermitenţe. Nu râdeţi, că de vă pun să-mi ziceţi pe nerăsuflate povestea n-o ştiţi nici voi. Aşa că nu vă mai daţi mari… Am început cu greu, încercând să găsesc ritmul şi gesticulam prin beznă ca bezmeticu’.
     - A fost odată ca niciodată… că de n-ar fi fost, mă Tati, io dormeam acum nu spuneam poveşti… A fost odată un fiu de împărat… frumoooosss, aşa ca tine… deşteeeept, aşa ca tine… micus, aşa ca tine… ca tine… ca tine…
     ¬¬- Tati meu, se fasi? Ai adormit? Szi povestea!!!
     - …Şi fiul de împărat se plictisea toată ziua stând acasă. Că şti, mă tati, era vacanţă de la grădiniţă şi fiul de împărat nu merea să-şi desăvârşească educaţia preşcolară. Aşa că s-o jucat până o stricat toate jucăriile sau s-o plictisit de ele. Şi o cerut jucării noi. Da’ împăratul era om bun şi n-o mai pus bir suplimentar pe supuşii săi să-i să facă rost de jucării la fiu-su. Aşa că l-o trimes pe bandit să se joace cu animalele din grajd şi, până s-o juca, să le deie şi de mâncare. Fiul de împărat s-o dus, că ce să facă? Să se joace cu jucării deja folosite sau stricate? Mai bine nu! O dat el de mâncare la găini. La porc. La o scroafă cu 11 purceluşi. La o vacă. La ce-o mai fost pe acolo prin ogradă, că doar fiul de împărat era micus, mă Tati, aşa ca tine, nu ştia el toate animalele la care trebuia să le deie de mâncare…
     - Tatiiii, da’ io stiu toate animalele din lume! Şi elefantu’ îl stiu… si girafa… si corcodilu’…
     - Tatiiii, ălea-s d-ălea de trăiesc în pădure, nu în grajduri împărăteşti. Şi nu mă mai întrerupe, că nu-ţi mai zic nici o poveste şi mă pun să dorm!
     - Bineeee, noooo, hai sziiii… Assscult!
     - No! Şi s-o dus făt-frumos în grajd…
     - Tati meu… era făt-frumos sau fiu’ de împărat? Că ai szis…
     - Tatiiiiii! Făt-frumos e fiu de împărat şi împărat e fiu de făt frumos! Nuuuuuu… Făt frumos e fiu de împărat şi fiu de împărat e făt-frumos! Ai înţeles?
     - Da, Tati, nu te supăra… hai, sziiii… Te rrrroog! Da’ te rrrroog!
     - Bine. Făt-frumos s-o dus în grajd. Şi acolo o găsit un căluţ. Un cal, Tati. Da’ jerpelit rău de tot, că abia se mai ţinea pe picioare. Calul, nu făt-frumos. Fiul de împărat când l-o văzut o zis gata, asta va fi jucăria mea. Da’ răpciuga abia de stătea în patru labe, ce să-i mai ardă ei să se joace cu făt-frumos. O încercat odrasla împărătească să-i deie fân… otavă… luţărnă… Nimic, mă Tati! Ăla nici nu căsca botul. Dacă o văzut că nu reuşeşte nicicum, făt-frumos s-o dus năcăjit la împărat şi s-o aşezat în fundules pe trepţi în faţa lui. Ăsta, împăratul adică, dacă l-o văzut năcăjit, o zis să-l mobilizeze, ca să-l îmbuneze, şi l-o pus la lucru, să uite de năcaz. L-o trimes să facă focu’ în cuptor, că trebuiau să coacă nişte pită şi nişte plăcinte cu varză…
     - Tatiiiii, mi-e nu-mi plac plăsintele cu varsă…
     - Taci, că mie-mi plac şi o să-ţi placă şi ţie. Nu mai fi aşa mofturos. No. O găsit fiu’ de împărat o lopată, o luat cât o putut de mult jăratic pe ea şi o plecat să aprindă cuptorul. Da’, cum săracul era încălţat în opinci s-o împiedecat şi o vărsat jăraticul taman în faţa grajdului, unde stătea tolănită răpciuga de care-ţi ziceam, mă Tati. Aia, nici una-nici două, când o văzut jăratic o sărit ca arsă şi l-o mâncat pe tot, mă Tati. Şiii, ce să vezi? Numa’ ce-o mâncat jăratecul că s-o transformat într-un cal frumos, frumos, cam cum îi ăla al tău din sufragerie. Şi, mai mult mă Tati, or început să-i crească la cal o mândreţe de pereche de aripi uite aici, pe spate…
     - Tatiiiii, nu fă asaaaa, că mă gââdiiiliiiiiiiiiii…
     - Wowww, Tati, şi o început calul să deie din aripi şi să zboare iuteeeee… iuteeee… Împăratul, când o văzut, l-o chemat pe făt-frumos şi i-o zis că i-i foame. Şi să meargă făt-frumos, că tot are cal, să-i aducă nişte salată din Grădina Ursului. Da’ repede să se ducă, că lui îi ghiorăie maţele. Şi are poftă de zamă de salată cu mămăliguţă. Fiul de împărat s-o urcat pe cal şi calul o zburat urgent până la gardul Grădinii Ursului. Deja se auzeau ghiorăiturile maţelor împăratului, aşa că făt-frumos s-o grăbit. Şi o dat fuga-fuguţa împrejurul gardului Grădinii să găsească poarta. Şi o fugit până i-or ieşit ochii din cap, da’ poartă tot n-o găsit. Că, mă Tati, Grădina aia nu avea poartă. No. Ce să facă fiul de împărat? O stat el o ţâră şi s-o gândit, aşa, sub un pom. Când o gătat de gândit, o luat nişte frunze să definitiveze treaba şi o văzut cum o cracă din pom trece peste gard. O lăsat frunzele şi şi-o tras repede pantalonii. S-o urcat în pom, de acolo pe cracă şi mai departe… apoi şi-o dat drumul drept în mijlocul salăţilor. Ioiiiiiiiiii! Şi s-o pus pe adunat. Şi o adunat la salată până o umplut două coşusri mari-mari-mari. Ar fi vrut să-l umple şi pe al treilea, da’ zgomotul stomacului împărătesc era insuportabil. Cam cum e creta pe tablă, mă Tati! Aşa că o dat să meargă repede acasă…
     - Tatiiiii, da’ ursul unde e?
     - Taci şi ascultă. S-o dus făt-frumos înapoi la cracă şi o dat să se cocoaţe pe ea. Da’ ce să vezi, mă Tati? Nu mai ajungea s-o prindă. Că făt-frumos era mic…
     - Daaaa, Tatiiii, şi creanga era înaltă… Uite atât de înaltă! Şi îngeru’ s-o ridicat în toiul nopţii, în picioare, în pat, să-mi arate cât de naltă era craca. L-am pus imediat la punct.
     - Stai jos şi bagă-te sub plapumă. Altfel nu mai zic nimic.
Sărăcusu, s-o băgat urgent.
     - No. Fiu’ de împărat era mic şi nu ajungea la cracă să sară înapoi gardul. O încercat de câteva ori, însă n-o reuşit. Aşa că o început să dea ocol gardului pe dinăuntru, târând după el ălea două coşuri mari pline cu salată verde, aromată, gustoasă de stăteau maţele împăratului să pocnească de poftă, în aşteptare. După o vreme de umblat pe lângă garduri, făt-frumos vede un pom falnic, ce-şi trimitea crăcile şi peste gard. Dar sub gard sforăia ursul, mă Tatiiiiii! Exact pe unde trebuia să sară făt-frumos. Da’ fiul de împărat era curajos, nu-i era frică de nimic, cum nu ţi-i nici ţie, Tati…
     - Daaaaa… si io sunt curaszios, Tatiiiiii! Nu mi-e frică nisi de… nisi de… nisi de Spiderman!
     - Normal, Tati, cum să-ţi fie frică de-o gânganie de păianjen, când ţie nu ţi-i frică de urs? Ca şi la făt-frumos. Care s-o apropiat, o urcat încet pe spinarea ursului, s-o cocoţat pe capul lui şi… când să apuce craca să se urce în pom… Tatiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii… i-o alunecat un picioruş şi l-o călcat pe urs pe ureche… Woowwwwwwww! Tatiii… şi s-o trezit ursu’… wooowww! Şi o început să-l fugărească pe făt-frumos prin toată grădina. Tatiiiiiiiiiiii! Praf au făcut toată salata… făt-frumos şi-o pierdut şi coşurile… şi cum fugeau ei dând roată pe lângă gard, fiu’ de împărat o văzut o spărtură în gard… micăăăăă-micăăăă… numa cât să se strecoare el. Că el era mic…
     - Daaaaa… şi ursul era mare, Tatiiiiiii, şi n-o încăput!
     - Băăă, Tati, tu şti povestea?
O dat din cap, pe întuneric, că nu. N-o ştie.
     - Da, Tati, ursul n-o încput şi făt-frumos o scăpat. Dar nu mai avea salată, mă Tatiiiii, şi maţele împăratului făceau scandal. Aşa că făt-frumos s-o dus la cal, o mers repede-repede la Kaufland şi o cumpărat două kile de salată plus o pungă de mălai. În trei minute o fost acasă şi or mâncat, mă Tatiiiiiiiiiiiiii, o zamă de salată fiartă în lapte şi dreasă cu smântână şi iaurt din belşug, în care înecau gogoloaie de mămăliguţă aburindă…
     - Tatiii, mi-e foame! Vreau lapte!!!
     …În momentul acela am urât poveştile!

Povesti (adaptate) pentru Mihnea (2)

Povestea cu moşu’ şi baba

     Asta a fost, de fapt, prima poveste spusă în miez de noapte la urechi de înger. Totul a pornit de la faptul că, într-o seară, cam acum un an, am oprit televizorul, implicit şi desenele care rulau pe ecran, fără nici un fel de negocieri prealabile. Ştiu, am fost un dur. Da’ se apropia miezul-nopţii şi noi frecam menta, mai bine zis ochişorii, că ne ardea de distracţie. Aşa că am apăsat pe bumbul telecomenzii şi s-a făcut noapte. Adică întuneric. Asta nu înseamnă că s-o făcut linişte. Dimpotrivă, atunci s-a declanşat infernul în bloc. Că Mihnea s-o pus pe urlat. Ca să-l liniştesc pe el şi să fac tăcere-n scară mi-am stors creierii… Şi, nu ştiu ce-o fi fost în capul meu, da’ i-am promis că dacă nu mai plânge îi spun o poveste, mai faină ca desenele de la TV…
     Măiiiii, să vezi… Parcă i-am luat plânsu’ de la guriţă cu mâna! Numa năsucul ce i se mai scurgea prin întuneric, de ne întreceam io şi îngeru’ care să-l ştergem mai repede: dacă nu apucam io cu şerveţele, imediat se descurca Mihnea cu mânecuţele de la bluzica de pijama! Într-un final s-o liniştit de tot. O clipă chiar am crezut că e pe punctul să adoarmă, întrucât io chiar pluteam oarecum prin lumea viselor. M-o trezit însă instantaneu vocea lui:
     - Tati meu, acum îmi spui povestea? Că nu mai plâng…
Am crezut că încep io să plâng. Ce poveste să-i zic? N-aveam nici o idee… Timpul trecea, Mihnea se neliniştea, noaptea dădea să devină dimineaţă şi cocoşii să se trezească… Atunci mi-a trăznit ideea.
- Tati, o să-ţi zic povestea cu moşu’ şi baba…
L-am simţit pe înger cum se agită prin pat şi se întoarce cu faţa spre mine, chipurile să audă mai bine.
     - A fost odată ca niciodată, pe vremea când se potcoveau purecii cu o oca de fier la un picior şi cu 99 de ocale de fier la celălalt…
     - Tati meu, se-i aia oca?
     - Mă tati, cum să-ţi zic… E aşa… un fel de… kilogram mai vechi…
     - Tati meu, se-i ăla kilogram?
     - O greutate de abia poţi tu duce…
     - Taaatiiiiiiii! Io sunt mare, iar puresii sunt misi. Ei nu pot duse un kilogram… Numa eu pot. Da’ di se se potcoveau puresii, Tati meu? Si, Tatiiii, ai szis că-mi szisi povestea cu mosu’ si cu baba…
     - Gata! Taci şi ascultă, nu mă tot întreba… A fost odată un moş şi o babă. Bătrâââni, mă tati, bătrâni şi săraci. Şi ei trăiau singuri şi n-aveau nimic odată, mă tati. Ooff, ooff, ce bătrâni şi săraci erau! Acum de avut ceva tot aveau ei, că baba avea o găină, mă tati, şi moşul un cocoş. Şi găina babii în toată ziua, aşa de vreo patru-cinci ori, numa ce se ducea la cuibar, stătea o ţâră acolo, cât să se-ascundă de cocoş, făcea câte-un ou, apoi sărea afară şi merea ţanţosă prin curte strigând în pliscu’ mare: „coooot-cot-cot-cotcodaaaaac, coooot-cot-cot-cotcodaaaaac, coooot-cot-cot-cotcodaaaaac…”. Baba, când auzea bestia de găină cotcodăcind, fugea sprintenă şontâlc-şontâlc, până la cuibar de lua ouăle. Apoi venea mândră şi arăta prada moşului, care se uita cu jind la ouăle babii. Tare ar mai fi poftit şi el să aibă ouă. Da’ afurisitul lui de cocoş, nimic, mă tati. Se urca numai cu noaptea-n cap pe gard şi cât era ziua de lungă nu făcea altceva decât să cânte „cuucuriguuuuuuu, cuuucuriguuuuuu, cuuuuguriguuuu…”
     - Tati, da’ cocosul di se nu stătea cu găina?
     - Nu ştiu, mă tati, or fi fost certaţi. Deci, găina făcea la ouăăăăăăăăăăă, de nu prididea baba să le mânce. În fiecare zi baba se îndestula, mă tati, cu ouă fierte, cu papară de ouă, cu ouă coapte şi răscoapte, cu ouă ochiuri, cu tot felul de bunătăţi din ouă, la care mai adăuga, dacă avea de unde, o ţâră de mămăliguţă aburindă şi nişte varză murată în butoi de doage, aşa, să-i mai treacă greaţa. Vaiiiiiiiiii, mă tati, mânca baba toată ziua de stătea să-i crape burta, nu alta, atâta se ghiftuia. Şi nu-i dădea moşului nimic, da’ nimic, mă tati, nici o bucăţică de ou. Eventual, da’ eventual zic, dacă mai rămânea o coajă uscată de mămăliguţă şi nişte moare de pe varză…
     - Tati meu, mie nu-mi plase varsa murată!
     - Mă tati, tu o să mânci atunci numai coajă uscată de mămăliguţă… Ia nu mai fi aşa mofturos! Că cine ştie peste ce babă dai. Deci, baba pleznea de sătulă şi moşu’ crăpa de foame. Într-o zi, săracu’ moş nu s-o mai putut abţine că-i venea să urle când se uita la babă cum înfuleca şi s-o dus la ea de i-o zis: „auzi, tu babă, hai, te rog, dă-mi şi mie un ou, un ou mic acolo, că nu mai pot, leşin de foame şi-mi iasă bube la gură de poftă… te roooog, da’ te roooog…”. Baba nimic. Se făcea că n-aude. Cam cum te faci tu că n-auzi când te strig io. Moşu’ săracu o tot insistat, până o pus baba mâna pe mătură şi, după ce o aruncat după el, că-i era greu să se ridice de la masă de ghiftuită ce era, o urlat: „nu ţi-e ruşine să cerşeşti, om bătrân? Ce vrei? Ouă? Ia pune mâna şi bate şi tu cocoşul tău cum am bătut io găina mea, să vezi ce ouă ţi-o face…”
     - Tatiiiiiii, da’ cocosii nu fac ouă… Numa găinile, asa ne-o szis Doamna la grădinisă…
     - Mă tati, ştiu că nu fac ouă. De găini zic. Da’ moşu’ era bătrân şi un pic sclerozat. Aşa că s-o luat după gura babii şi o prins cocoşul ce stătea tolănit pe gard, moţăind între două cucurigu-uri. Măăăă, taaatiiiii, şi s-o apucat moşu’ să bată cocoşu’. Şi l-o bătuuuuuuuut, de săreau penele din bietu’ cocoş mai ceva ca fulgii din perne când le arunci tu prin casă de fac io alergie de la acarieni…
     - Tati meu, ce-s ăia…
     - Taci şi lasă-mă să-ţi zic povestea până nu uit. (Atât mi-ar mai fi trebuit, să dau explicaţii despre acarieni la miezu’ nopţii, că imediat după m-ar fi pus îngeru’ să-i şi arăt vreun acarian mai durduliu). Deci o snopit moşu’ cocoşu’ în bătaie. După câteva secunde, cum moşu’ era bătrân şi flămând, deci n-avea puteri să bată timp îndelungat, numa ce-o scăpat orătania din dintre deştele stăpânului că o şi zbughit-o peste gard…
     - Tati meu…
     - Linişte. Aşaaaaa! Şi-o plecat bietu’ cocoş de-a lungul drumului, gândindu-se cum să facă rost de ouă pentru moş. Deja se gândea ba să bată găina de să-i zboare şi ei fulgii, ba să-i fure ouăle când se dădea ea mare prin curte, ba chiar, mă tati, s-o priveze de ceea ce-i plăcea ei mai mult… No, şi cum merea el aşa, cu ciocu-n praful drumului, năcăjit, amărât şi obidit, numa ce vede la un moment dat o punguţă.
     - Se fel de pungusă era, Tati?
     - Mă tati, cum să-ţi zic eu? Era, aşa… o punguţă roşie, ce avea brodată pe ea trei trandafiri albi, plus o săgeată galbenă pe fond pătrat albastru. Faină punguţa, tati. O minune, nu altceva. Cocoşu’, când o văzut-o, o tras un „cuuucuriguuuuuu” asurzitor şi, aproape zburând de bucurie o luat punguţa-n cioc şi-o plecat s-o ducă moşului, să facă schimb pe-un ou cu baba. Că, am uitat să-ţi zic, mă tati, în punguţă erau, nici mai mult nici mai puţin, fix doi bani. No, ştiu, mă tati, acu’ un ou e undeva la 60 de bani, da’ cocoşu’ săracu’ nu ştia preţurile la alimente
.      M-am oprit din povestit să iau o gură de apă minerală. Îngeru’ o zis că vrea şi el apă… Apoi ceai… Apoi un „picus” de lapte. Ne-am pus din nou în pat şi am stins becul. Stăteam să mă gândesc unde am rămas, cu speranţa că poate Mihnea adoarme brusc. Brusc, m-a întrebat:
     - Tati meu, se mai astepsi? S-o gătat povestea? Atunsi szi-mi-o de la înseput…
     - Nuuuu, tati, cum să se gate? Stai să vezi. Cum fugea cocoşu’ cu punguţa-n cioc, numai ce apare pe drum o limuzină portocalie, nu nuanţe verzulii pe roţi. Woowwwwwww! Mergea aşa de repede şi de haotic, mă tati, de era să calce bietu’ cocoş pe-un petreuş… pardon, picioruş. Ăsta sare speriat într-o parte din calea limuzinii, se zburătăceşte peste un şanţ şi se loveşte cu capul de gardul din apropiere. Scapă punguţa cu doi bani din plisc şi dă să leşine puţintel. Acu’, ce să vezi, mă tati? Limuzina era maşina primăriei. Iar în maşină era primarul cel mare însoţit de cei patru viceprimari ai satului. (Da, patru, că pe vremea când am povestit io povestea pentru prima dată, Deva a avut vreun an patru viceprimari, toţi foarte competenţi, că nu se putea hotărî Prefectura care dintre ei să rămâie pe funcţie, aşa că io lăsat pe toţi până s-o făcut vremea de alegeri). Eiiiiiiiiiii, mă tati, cum să-ţi zic, primaru’ avea un tic nervos şi tot întorcea capul brusc într-o parte. No! Ghinionul cocoşului, că la o zvâcnire de asta mai necontrolată o zărit cocoşul leşinat lângă gard şi punguţa lângă el. Lângă cocoş adică…
     - Tatiiii, vreau să-mi cumperi si mie mâine un cocos!
     - Mă tati, nu se poate. Ce, vrei să-l prindă Bunicu şi să-l bată ca să facă ouă? Nu, fără cocoşi. Las’ că-ţi cumperi tu puicuţe când te faci mare. Deci. Primaru’ o văzut cocoşu’ şi punguţa cu doi bani. Imediat o oprit maşina şi i-o trimis pe ăia patru viceprimari ai satului să vadă ce-i cu ea. Cu punguţa normal, că de cocoş nu-i păsa, oricum el nu mânca ciulama. Era mai degrabă adeptul friptanelor de porc. Ăştia patru se duc fuga-fuguţa, îi mai trag un picior în cap cocoşului, ca nişte politicieni ce se respectă, iau punguţa şi vin de se ploconesc primarului. Wowww, mă tati! Mai că nu i-or sărit ochii din cap primarului când o văzut atâta bănet. Imediat o dat ordin să fie confiscată punguţa cocoşului, pe temeiul legal că acesta, fiind o pasăre, nu e plătitor de impozite, deci toate bunurile deţinute sunt ilegale. Prin urmare toată suma, inclusiv punguţa, a fost declarată bun public aflat în administrarea primăriei şi urma să fie folosit pentru demararea lucrărilor la fântâna cântătoare din centru’ satului.
     - Aia de face şi lumini, Tati?
     - Da, tati, aia! Aşa că primaru’ o luat punguţa cu el şi s-o dus de-o aruncat-o în fundul trezoreriei, poate-poate i s-ar pierde urma. Ei, da’ nici cocoşul, mă tati, nu s-o lăsat cu una, cu două. Când o văzut limuzina demarând în trombă şi viceprimarii fugind după ea, că-i lăsase primaru’ de căruţă, cocoşu’ o început să urle ca istericu’: „cuuuucuriguuuuu, boieri, mari, da-ţi punguţa cu doi bani… cuuuucuriguuuuu, boieri, mari, da-ţi punguţa cu doi bani… cuuuucuriguuuuu, boieri, mari, da-ţi punguţa cu doi bani…”
     - Tati, vrei să-mi mai spui povestea si mâine, că acum mi-e somn?

     Asta e tot. Vorbesc serios. Am spus povestea cu moşu’ şi baba de zeci de ori. Niciodată nu m-o lăsat să trec mai departe. Când aude că cocoşu’ o rămas fără punguţă, pe înger îl apucă instantaneu somnul. Aşa că nu ştiu ce va fi mai departe. Dacă mai poate exista un mai departe… Noapte bună!